Recenzii

On the bass I got my main muthafucka called Mooseman.
Layin’ the rhythm tracks I got the one and only infamous D-Roc in the house!
On the drums I got the one and only Beatmaster V muthafucka.
On lead guitars I got my nigga Ernie C.
And I’m Ice Mother Fuckin’ T, bitch!

Pentru că sunt un snob arogant și elitist, unul dintre lucrurile care-mi provoacă o plăcere aproape orgasmică este ca atunci când merg pe la câte un concert să mă uit după ce tricouri poartă lumea și să fac topul celor mai cool & non-mainstream trupe de pe respectivele tricouri. E o discuție ce merită un articol separat, dar, pe scurt, avem amatorii absoluți, cei care poartă tricou cu headliner-ul, amatorii aproape absoluți (cei care au tricou cu formații foarte cunoscute – Metallica, Maiden, AC/DC), cei care au mai ascultat și un alde Amorphis sau My Dying Bride, dar tot semi-amatori sunt, oamenii care mai știu câte ceva (tricou cu Cynic, Atheist etc.) și cunoscătorii fini (ex. tricou cu primul album Kreator sau cu Sabbat („englejii”, nu japonezii) ori Cirith Ungol). Anul ăsta prin februarie eram în Hamburg pentru concertul Candlemass/Ghost și făceam fix ce-am scris mai sus: bătălia s-a dus între două trupe, Psychotic Waltz și Body Count, coperta primului LP. Până la urmă, cum nu prea mă împac cu prog-rock-ul, în sufletul meu a câștigat Body Count. Continue reading →

Piesa verii e melodia aia retardată și facilă care se aude vreme de 2-3 luni pe toate terasele, pe toate posturile de radio și TV, în mall-uri, taxiuri și prin piețe. Adică peste tot. Și să vrei să scapi de ea, omenește n-ai cum. Până și Daniil Sihastrul a prins piesa verii lui 1451 fără voia lui, sigur o ascultau șoarecii din paraclisul său stâncos.
Ne place sau nu ne place, „piesa verii” e un rău necesar, iar singurul lucru la care am putea, eventual, spera este ca ea să nu fie cu mult mai proastă decât piesa verii trecute.
All these considered, piesa verii lui 2008 a fost „All Summer Long” a jupânului Kid Rock și, bă băiete, chiar că le bifa pe toate, mai puțin partea cu „e foarte proastă”: vara e mișto, ce bine că e vară, dacă tot e vară, noi ne iubim, bem whiskey și cântăm fericiți sub soarele verii, apa e caldă, cerul e albastru, tinerii sunt tineri și bronzați ca de vară etc. Continue reading →

Într-un singur cuvânt: esențial! Și uite cum așa am scris cea mai simplă cronică de disc din portofoliu. Quid pro quo: tu îmi vei mulțumi că nu ți-am obosit ochii cu prea mult text într-o vreme în care nimeni nu prea mai citește – after all, reading is soooo last century, iar eu te voi scuza pentru că în loc să îmi faci trafic, ai dat rapid fuga pe ce serviciu de streaming folosești ca să asculți albumul.

Și acum, varianta deloc simplă, pentru cei care încă nu se lasă demoralizați de o lectură bătrânească. Nu-i simplă nici pentru mine, ba chiar se dovedește a fi o recenzie al dracului de complicată: trebuie să nu mă repet prea mult, să nu bat câmpii inutil, să, să, să…

Anii ’90 au reprezentat o perioadă destul de tulbure în muzică: după fericirea aproape disco a anilor ’80, cu haine colorate, păr tapat și chică, se simțea puternic nevoia unei rebeliuni. Și așa a apărut în Seattle grunge-ul, nimic altceva decât un punk mai altfel, și mai disonant, și mai marginalizat, și mai rebel. „Smells like teen spirit” este și va rămâne imnul unei generații, cel mai probabil ultimul imn al unei întregi generații marcante în istoria contemporană, dar, și aici risc o afirmație îndrăzneață, „Nevermind” NU ESTE cel mai important album al ultimilor 25-30 de ani. Pentru că cel mai important album (metal/rock) al ultimilor 25-30 de ani este „Demanufacture” al americanilor de la Fear Factory. Continue reading →

Ai un serviciu pe care-l urăști, un șef pe care-l visezi noapte de noapte în cele mai groaznice chinuri și simți în fiecare dimineață de luni că ceva moare în tine?

Iubi trage cu „gloanțe oarbe” și toate-n jurul tău sunt „graviduțe”?

Crezi despre tine că ești un tip de nota 8-9, dar cum se face că nu reușești să combini decât gagici de 4-5?

Surpriză, dar, ce să vezi, sugar daddy nu-și dorește familie și copil cu tine?

A apărut noul Iphone XXI, trebuie să-l ai pentru că înseamnă statut social, dar încă stai la mami și pe fluturaș e trecut salariul minim pe economie?

Ești plictisitoare și profund banală și știi asta?

Suferi constant de sindromul „nice guys finish last”, adică ești un mascul beta trist și neîmpăcat?

Dacă ai răspuns cu „da” la una (sau mai multe) dintre întrebările de mai sus, felicitări: ești aidoma a 98% dintre așa-zișii intelectuali. Continue reading →

Industria muzicală a avut întotdeauna nevoie de bomba sexuală de serviciu: indiferent că ea s-a numit Debbie Harry, Madonna, Siouxie Sioux, Wendy O. Williams, Courtney Love ori Lady Gaga, calitățile vocale și talentul, chiar prezente în cele mai multe dintre cazuri, au contat prea puțin în fața aspectului și imaginii. Ajungem astfel în ultima jumătate a anilor ’80, când situația nu era chiar cea mai fericită pe zona de mai sus: Blondie se desființase, Siouxie and the Banshees sunau prea agresiv și experimental pentru a (mai) fi mainstream, Wendy O. Williams și Plasmatics erau mult prea mult, Madonna ce ținea steagul sus (la propriu și la figurat – să-mi fie iertată gluma de autobază), dar ceva tot lipsea. Să intre Transvision Vamp, un grup britanic format în jurul lui Wendy((Băi, dar câte Wendy o ardeau punk pe atunci!))James, o individă care bifa elementul esențial, imaginea rebelă și suprasexualizată a vocalistei și care, ce să vezi, se prezenta rezonabil din punct de vedere muzical. Continue reading →