Accept – Eat the Heat

Acum și aici o să fiu neam prost: în loc să vorbesc despre reușite, mari succese, faimă și fani, voi scrie despre bastarzi. Poate că „bastard” este un cuvânt prea dur, așa că mai bine îi vom spune ruda aia de care întreaga familie fuge ca dracu’ de tămâie. Sună cunoscut, nu? Cu toții avem un văr, un unchi, un nepot cu care, aparent, cel puțin, nu ne mândrim și cu care nu prea am dori să avem de a face, fie pentru că-i bețiv, că-i afemeiat, că vorbește cu gura plină, că trage bășini puturoase, că s-a lăsat de facultate, că-i nespălat…motivele pot fi multe. Ehh, cam fiecare trupă are câte o astfel de rudă puchinoasă prin discografie. În cazul Accept, ea se numește „Eat the Heat”.

Nițică poveste de fundal: până la Rammstein, imediat după Scorpions și înaintea tăticilor thrashului european (Kreator, Sodom, Destruction și Tankard), Accept a fost grupul german cu cele mai bune vânzări la nivel mondial. Rețeta lor de heavy metal dintr-o bucată a influențat multe alte formații din acea vreme și a stat la baza dezvoltării unor genuri precum speed și thrash metal. Popularitatea Accept are o parte numită Wolf Hoffmann și influențele sale clasice, o parte pe nume Deaffy (pseudonimul sub care a activat managerul și textierul grupului, Gaby Hauke, apoi doamna Hoffmann), o parte în dreptul prieteniei dintre Hoffmann și basistul Peter Baltes și, oricât de mult s-ar zburli Hoffmann, o mare parte Udo Dirkschneider.

Deși relativ limitat din punct de vedere vocal (imaginați-vă un soi de Brian Johnson de la AC/DC mai furios și mai scremut), dar extrem de charismatic și foarte potrivit muzicii Accept, Udo Dirkschneider și imaginea sa de angry midget s-au identificat ani la rând cu noțiunea de teutonic heavy metal, deci și cu Accept. Vorba lui Sebastian Bach, fost pe la Skid Row, numai numele de Udo Dirkschneider este „the most metal name of all times”, asta fără să mai punem la socoteală vocea, vestimentația, statura, textele pe care le șuieră. Se poate ceva mai metal?

Mărturie elocventă că banii și succesul nu aduc fericirea, prin ’87 lanțul iubirii dintre poporul Dirkschneider și poporul Accept se rupe, și, pe cale firească de consecință, Udo părăsește grupul  lansându-se într-o carieră solo sub foarte originalul apelativ U.D.O. Lanțul se rupe mai mult de dragul expresiei pentru că, în realitate, primul album solo U.D.O., „Animal House”, este compus integral de Accept și Deaffy. Toate bune și frumoase, doar că Udo se identifica, practic, cu soundul Accept, iar Wolf Hofmann și compania aveau să învețe asta în cel mai dur mod cu putință.

În dorința de a se delimita cât mai mult și cât mai repede de vechiul Accept, adică de eticheta Udo Dirkschneider, dar și mânați de moda cuceririi pieței americane prin americanizarea muzicii, Hofmann și Baltes se orientează către mai mulți soliști de peste Ocean, într-un final oprindu-se la David Reece, un cvasinecunoscut, cu care înregistrează (la Koln, nu în State) „Eat the Heat”. Măcar că omul semăna izbitor cu David Lee Roth.

Singura problemă majoră a acestui disc, și subliniez singura, este că pe copertă scrie Accept. (o și bolduiesc) Restul sunt mărunțișuri, nitpicking, cum se spune la americani, dar din cauza acestei mari probleme, chiar și în ziua de astăzi, mulți detestă „Eat the Heat”. Dacă LP-ul ar fi purtat un alt nume, sunt aproape sigur că și reacția la el ar fi fost radical diferită și știți de ce? Pentru că este un disc bun spre foarte bun de heavy metal cu o boare discretă de glam, doar atât cât să prindă în Statele Unite, dar nu atât de mult cât să enerveze puritanii scenei metal. Mărunțișurile, să nu uit, ar fi coperta absolut ridicolă (cel puțin varianta europeană de o vedeți aici, dar nici cu cea americană nu mi-e rușine), producția optzecistă și unele texte penibile, dar și astea, puse în contextul vremii, par a fi vorbele unui cusurgiu, nicidecum probleme reale.

Ce n-au văzut cei care n-au putut trece peste numele Accept de pe copertă?
Păi mai întâi de toate faptul că David Reece este un vocalist mai bun și mai versatil decât Udo Dirkschneider, dar și mult mai banal. Da, poate mai mult, poate mai variat, poate într-un registru ceva mai larg, dar n-are carisma lui Udo, n-are timbrul atât de individualizat pe care-l are Udo. Reece sună bine și pe piese heavy, și pe slow-uri, și pe mid-tempo, e un fel de jack-of-all-trades, perfect competent indiferent de ce-i pui în față să cânte, în vreme ce Udo funcționează numai și numai în zona lui de confort, dar acolo este devastator, practic aproape că n-are rival (aici nu funcționează :D).
Apoi că fie și în dorința de a a suna comercial, cei de la Accept nu sunt capabili să scrie piese proaste, chiar și atunci când se depărtează de soundul caracteristic. și chiar și atunci când mirosul de brânză (cheesiness) se simte. Apropo de piese, deși sună comercial și americanizat, discul nu alunecă niciun moment într-o zonă periculoasă și, mai ales, nedemnă pentru Accept, recte către Poison, Ratt sau Pretty Boy Floyd.

Să le luăm pe rând:
X-T-C (citit Ecstasy) – foarte bună pentru deschiderea discului, în forță, Reece means business, the band means business. Drăguț e că U.D.O. o cântă frecvent chiar și în prezent.
Generation Clash – wow, wow, wow! M-aș hazarda să spun că este una dintre cele mai bune piese Accept din toate timpurile și e aproape impecabilă ca interpretare, compoziție, structură.
Chain Reaction – deja începe să se simtă sunetul caracteristic trupelor americane, dar asta nu o face o piesă rea, au contraire.
Love Sensation – banală, pe aceeași linie FM rock, dar, din nou, Accept nu știe să scrie cântece slabe.
Turn the Wheel – deja cimentează noua direcție muzicală și, cumva, ascultătorul trebuie să se fi obișnuit că nu mai are de a face cu Accept-ul care scotea Balls to the Wall.
Hellhammer – încearcă mai multă forță, dar îi lipsește ritmul.
Prisoner – bunicică, dar, din nou, red, white & blue rock.
Mistreaded – nelipsitul slow, lungă, cu un Reece versatil.
Stand 4 What U R – de la ortografia titlului îți dai seama că este gândită ca un imn al adolescenților, iar treaba asta îi iese. Dincolo de versurile infantile și fără prea mult sens, este foarte fredonabilă. Me likes!
D-Train – nu iartă nimic în calea ei și închide elegant discul, în vechiul stil Accept, așa cum a și pornit.
Break the Ice & I Can’t Believe in You –  sunt bonusuri pentru piețele europeană și japoneză, numai bune de radio, dar nu foarte spectaculoase.

Iar acum o să tragem linie și concluzii:
1. Disc bun spre foarte bun, dar greu de digerat cu numele Accept pe copertă.
2. Vocalist competent, vinovat doar că nu este Udo Dirkschneider.
3. Ideea cu cucerirea pieței americane prin imitație a fost proastă și, odată aplicată, s-a dovedit un dezastru. Turneul american s-a anulat din cauza vânzărilor slabe, Reece și Baltes s-au luat la bătaie pe fondul frustrărilor acumulate, primul fiind zburat din formație. Al doilea a plecat singur după 42 de ani, în 2018.
4. Bring back Udo Dirkschneider (Objection Overruled) until you find a good impersonator (Mark Tornillo).

Și cu asta se încheie povestea de astăzi. Bis bald! 🙂

Posted by Nerdybanger

Leave a Reply