Shotgun Messiah – Violent New Breed

Ori de câte ori întâlnesc un purtător de tricou cu Nine Inch Nails, ajung să intru în vorbă cu el și primul lucru pe care-l întreb este: „tu știi de ce e important Trent Reznor și Nine Inch Nails?”. Răspunsul pe care idealistul din mine îl așteaptă este „pentru că a făcut industrialul accesibil”. Lucru foarte adevărat, dar, vedeți voi, dragii mei padawani, dacă este să fim din cale afară de riguroși, nu-i tocmai așa. Da, Nine Inch Nails au făcut din rockul industrial un subgen muzical accesibil, doar că…înaintea lor a existat o trupă pe nume Shotgun Messiah și al ei „Violent New Breed”. Povestea Shotgun Messiah este una cel puțin interesantă. Bear with me!

Originari din Suedia și inițial numiți Kingpin, cei patru indivizi reuniți sub aceeași umbrelă cântau ce era la modă în anii ’80: glam metal, sau hair metal, cum vă place. Bineînțeles, all-inclusive: tone de fixativ, păr tapat, machiaj, mascara, contur de ochi și ce mai puseseră pe masă alde Motley Crue, Ratt sau Poison. Dar și ceva numai al lor: talentul de a scrie piese care să se lipească imediat de urechea ascultătorului. După un prim album lansat în Suedia natală, oamenii au înțeles rapid că dacă vor să facă niscaiva purici cu glam-ul lor, America este unica șansă. Zis și făcut, Kingpin, proaspăt rebotezat Shotgun Messiah, se mută la Hollywood unde reeditează discul din Suedia. Ce să vezi, succesul nu întârzie și albumul Shotgun Messiah se vinde în aproape jumătate de milion de copii, ceea ce, pentru o trupă necunoscută, venită din zgribulita Suedie la căldura Californiei, este o performanță.

Decât că, vorba amicilor din București, dragostea n-a ținut prea mult și Shotgun Messiah pierde vocalistul și toboșarul. Fără să-și bată prea mult capetele cu audiții, basistul și liderul Tim Skold preia partea vocală și imediat apare al doilea album, Second Coming, mai deloc glam, ci sleaze, și care are parte și de un hit, „Hearbreak Blvd”. Vremea glamului începuse, însă, să treacă; tăvălugul grunge nu ierta nimic în calea sa.

Și totuși, Skold mai avea, pe lângă chitaristul rămas singur alături de el, un plan riscant, dar curajos: în loc să ne dăm cu grunge-ul, ce-ar fi dacă aș transpune hook-urile glamului pe ceva mult mai modern? Ca de exemplu industrial. Și așa ia naștere în 1993 „Violent New Breed”, un disc nu doar cu muuuuuuult înaintea vremurilor sale, ci și înaintea unor grupuri care au făcut ulterior carieră în industrial: White Zombie, Nine Inch Nails sau Ministry. Atenție: toate aceste nume erau pe piață încă dinaintea lui „Violent New Breed”, doar că fiecare lansase albume în genuri diametral opuse industrialulului comercial.

Ce face din „Violent New Breed” un disc cu adevărat uriaș este abordarea unică și profund diferită a rockului industrial: în loc să se bazeze pe pasaje repetitive, aproape de droning, care caracterizau până atunci industrialul a la Ministry sau Nine Inch Nails (Pretty Hate Machine), Skold pune pe piață un material conceput pe structuri tradiționale, pe refrene ușor de memorat, pe melodie, pe riffuri sănătoase, dar zdrobitoare atunci când trebuie să fie zdrobitoare, peste care trântește un strat gros de polish industrial. Sau, după cum foarte bine nota un reviewer, este vechiul Shotgun Messiah scufundat adânc în acid până la coroziune. Rezultatul? 12 piese absolut incredibile, una și una, trecând rând pe rând prin tot ce înseamnă pop-glam-sleaze-groove-industrial: „I’m Your Gun”, „Monkey Needs”, „Sex”, „Jihad”, „I Come in Peace”sau favorita mea, „Violent New Breed”.

Credeți-mă, e foarte greu de descris în cuvinte ce se întâmplă pe acest impecabil „Violent New Breed” pentru că nu prea există termeni de comparație: nici până la el și nici de la el încoace. Totodată este cât se poate de clar că a apărut cu mult înaintea timpului său, cu ani înainte ca genul să devină foarte popular, dar, din păcate pentru el, a apărut și într-o perioadă cum nu se poate mai nefericită: anii ’80 își dăduseră obștescul sfârșit, grunge-ul era la putere și prostimea îl venera pe Kurt Cobain, chiar dacă nu pentru foarte multă vreme, Marilyn Manson ieșise deja la încălzire, White Zombie pusese la copt „Astro Creep: 2000”, iar Ministry nu stătea cu mâinile-n sân. Dar, cred eu, cel mai trist aspect era altul: publicul nu era în acel moment din 1993, pregătit pentru un asemenea disc venit dintr-o altă  dimensiune, motiv pentru care s-au vândut doar puțin peste 30000 de copii. Diferența de la jumătate de milion la 30000 e mare.

Cu toate astea, lucrurile n-au mers deloc rău pentru Tim Skold: industrialul s-a dovedit o alegere cum nu se poate mai inspirată, așa că în următorii ani a ajuns să facă parte din formații respectabile: Marilyn Manson, KMFDM/MDFMK, Doctor Midnight & The Mercy Cult1, Ohgr (proiectul solo al lui Nivek Ogre de la Skinny Puppy). De cealaltă parte, noi am rămas, așa cum o tot repet, cu un disc complet, unic, foarte heavy și deopotrivă melodios, dar definitoriu pentru industrial. În același timp un disc pe care, în mod nedrept, prea puțini l-au ascultat. Nu vă ascund că ori de câte ori aud despre „Violent New Breed”, îi văd pe undeva coperta, cineva îl menționează, fața mi se luminează pe loc.

Acum, din ce am văzut eu, albumul nu se găsește decât pe Spotify, lipsind cu nerușinare de pe Itunes, YouTube Music, Google Play Music. Nicio grijă, câțiva buni samariteni l-au uploadat integral pe YouTube, așa că nu va fi prea dificil de ascultat. Anyway, niciun efort nu-i prea mare pentru „Violent New Breed”.

 

 

 

 

 

  1. discul este, fără supărare, un gunoi și reîntărește ideea că supergrupurile pot rata magistral []

Posted by Nerdybanger

Leave a Reply