Ăsta ar fi trebuit să fie cadoul (otrăvit) cu care urmăream să vă stric Crăciunul. Din păcate, am fost prea puturos în acea perioadă și nimic nu m-a putut convinge să scriu. Am tot zis-o: propria lene este nemesisul din viața mea. Aia e! 🙂
Împreună cu niște prieteni și cu frate-meu, suntem pe un grup de Whatsapp pe care plănuim tot felul de excursii, ei, prietenii, cuplu, mai trimit poze cu copilul ai cărui nași suntem noi, se postează uneori și lemne, naturlich. Un grup ca mai toate grupurile în care sunteți băgați cei mai mulți dintre voi, bineînțeles, cu excepția grupurilor de mămici și a celor de părinți. Alea-s cu totul și cu totul a different beast. Într-o după-amiază liniștită de sâmbătă, pe grupul cu pricina vine următorul mesaj: „Noi vrem la anul la Eric Clapton((ipochimenul face un turneu european în 2020))! Voi ce ziceți?” Cu greu m-aș fi putut simți mai insultat de o afirmație, invitație sau remarcă. E OK să mă faci prost, urât, nebun, lipsit de empatie, curvar, ticălos, chiar și bețiv (chit că sunt aproape teetotaler), suport multe. Până la Eric Clapton. Și până la Guns N’ Roses. Hai, și la Rammstein.
Și uite așa, pornind de la o întrebare nevinovată și complet neștiutoare a fundamentalismelor mele muzicale aproape talibane, am ajuns la prezentul material. Cele două nume au în comun impostura cu care au reușit să păcălească istoria, dar și milioane de oameni. Metodele lor de impostură, însă, sunt foarte diferite, destinația, aceeași: celebritatea. Nemeritată, dacă mă întrebați pe mine. I-am luat la pachet pentru că sunt reprezentativi pentru două perioade extrem de prolifice din punct de vedere muzical: anii ’60-’70 și intervalul ’80-’90.
Primul: domnul Eric Clapton. Frecvent considerat unul dintre cei mai mari chitariști din istorie, elogiat până la diabet, înnobilat de regina Angliei, citat prin toate cărțile de specialitate, Eric Clapton nu este decât un uriaș impostor, cred că cel mai mare impostor muzical al ultimilor o sută de ani. Retractez: Yoko Ono este campioana imposturii. Foarte abil cu instrumentul său, nimic de zis, dar tot un impostor, Eric Clapton este și un muzicant foarte norocos. Atenție, mu-zi-cant, nu muzician. Ce-l deosebește de zecile, sutele de mii de muzicanți talentați care zac o viață prin barurile lumii este norocul. Eric Clapton a avut norocul ca în perioada 60-70, o perioadă din cale afară de bună pentru muzică, să se știe cu niște oameni definiți de talent, inspirație și influență. Pardon, nu oameni, ci muzicieni. Muzicieni, nu muzicanți. Muzicantul este el, Eric Clapton, am stabilit asta deja. Practic, cariera reală a lui Eric Clapton a durat undeva între 8 și 10 ani, timp în care și-a tras eficient toate gloanțele, a băgat capul în cele mai valoroase poze (a se citi grupuri), a supraviețuit încercărilor perioadei (spre deosebire de alții) și acum, plin de nesimțire, spune povestea ca și când ar fi a lui. Lista grupurilor din care a făcut parte Eric Clapton în cei 8-10 ani despre care scriam mai sus este amețitoare: Cream, The Yardbirds, Derek and the Dominos, Blind Faith, până și Plastic Ono Band. Vă dați seama că este imposibil să sintetizez în câteva cuvinte ce înseamnă Cream, The Yardbirds, Derek and the Dominos și Blind Faith pentru cultura mondială. Iar Eric Clapton este constanta tuturor acestor nume mai mult decât grele. Ai zice că este și geniul care le-a creat și ținut în viață. Doar că, vedeți voi, nu-i așa. Au contraire: Eric Clapton este taman cel a cărui contribuție creativă e cvasiinexistentă. Da, frați rumâni, cu excepția singurului album Derek and the Dominos, unde a mai compus câte ceva((dar niciodată singur)), domnul Clapton s-a rezumat la a cânta competent muzica scrisă de alții, bluesmani clasici (Sonny Boy Williamson II sau Robert Johnson) sau colegi de trupă precum Jack Bruce & Steve Winwood. Din 1970, de când, realist vorbind, s-a terminat cu aceste mari trupe, rămas pe picioarele sale, Eric Clapton a scos discuri cu care poți lejer umple un camion cu remorcă, discuri care au în comun o singură trăsătură dominantă: sub-mediocritatea. News flash: Cocaine de pe Slowhand, aia pe care vă repeziți cu toții să o spuneți când auziți numele Eric Clapton nu este decât un cover după J.J.Cale. Care J.J. Cale este adevăratul tulsa blues, nu Clapton. Clapton este doar impostorul care, profitând de aversiunea lui Cale pentru celebritate, s-a erijat în exponent al tulsa blues. Ah, și să nu uităm marea realizare muzicală de pe coloana sonoră „Lethal Weapon 3”, mizeria absolută cântată în compania altui bășinos plin ochi de pretenții, Sting. Cu burta pusă la cale și cu curul plin, probabil și puțin jenat că cei care se mai pricep la muzică începuseră să-i cam dibuiască și da în vileag impostura, prin anii 2000, Eric Clapton a încercat să ia ochii lumii cu câteva colaborări, vezi Doamne, omagiale, cu/despre cei de pe urma cărora a trăit, fie ei BB King, Robert Johnson sau J.J. Cale. Din nou, o mișcare abilă de marketing prin care, ca de fiecare dată, își putea ascunde adevărata față de lăutar care cântă numai piesele altora. Celebru? Celebru, în ciuda imposturii.
Cazul al doilea: Guns N’ Roses. Diferit ca modus operandi de cel al lui Eric Clapton, dar având rezultate similare: gloria, faima, celebritatea, legenda. Pentru NI-MIC! Din capul locului trebuie să facem între cele două situații diferența de bază: în vreme ce Eric Clapton este doar un muzicant abil, cei de la GnR sunt muzicieni, unii al căror talent nu rupe gura târgului, dar ambițioși. Ambițioși chiar și atunci când ambiția le-a depășit talentul sau competența, iar ăsta-i un lucru bun în dreptul lor. Îmi vine să mă dau cu capul de pereți când văd în anul domnului 2020 mulți puștani (dar și adulți) cu tricouri cu GnR, cumva fiindu-mi milă de ignoranța (sau neștiința lor). Cu greu mă abțin să nu le spun: băăăăă, asta-i o trupă care a scos doar două albume, și alea mediocre! Da, Guns N’Roses are două albume mari și late! Două: Appetite for Destruction și Use Your Illusion! ATÂT! Două albume și nici 10 ani de carieră, 10 ani cu maximă indulgență. Și n-ar fi asta o problemă dacă cele două albume erau niște capodopere, iar ei niște talente care nu se vor mai naște. Pfoai, nici pe departe! Vorbim, așa cum spuneam mai sus, despre două discuri mediocre, luate cu totul, și despre niște artiști la fel de mediocri. Să le luăm pe rând, dară!
Appetite for Destruction: cea mai bună treabă a albumului e coperta, sincer vă zic. Da’ amuzant e că, de proști ce erau, au ajuns la ea doar după ce mai multe magazine au refuzat să vândă discul cu coperta originală, pe motiv că era prea porcoasă. Să fim serioși, nu era porcoasă, era un artwork infantil. Știu că toată lumea laudă albumul, dar hai să vă întreb ceva: în afară de Welcome to the Jungle, Sweet Child o’Mine, Paradise City și poate It’s So Easy mai știți vreo piesă? Nu, nu-i așa? Deci să tot fie 3-4 din 12. De ce? Pentru că mai bine de jumătate din Appetite for Destruction este filler, un hard rock banal, neinspirat și zgomotos, deloc diferențiabil de cel practicat de mai toate trupele care populau Sunset Strip-ul acelor vremuri. Simpatic este că reacția inițială la album a fost cea corectă: mediocru cu câteva piese bune, deci o trupă cu ceva potențial și nimic mai mult. Băi, eu zic chiar că nici 3-4 nu-s: Sweet Child o’Mine e bună vo’ două minute și jumătate, de pe la partea cu „Where do you go now” e clar că inspirația se cam terminase și au lălăit-o încă 2 minute cât să-i facă durata.
Use Your Illusion: sunt două părți, din cele două s-ar fi putut scoate lejer un album cu 10-11 piese beton-armat. Problema lui Use Your Illusion este cantitatea uriașă de balast de pe cele două părți. Sunt câteva piese foarte bune, excepționale chiar, dar care se pierd în oceanul de „umplutură”. Admir ambiția grupului de a scoate un disc dublu, admir talentul fără de care un „Breakdown” sau un „You Could Be Mine” n-ar fi putut exista, reclam, pe de altă parte, execuția și conceptul. Și gata, am încheiat cu discografia GnR. Lies este un EP cu Patience & nimic altceva, Spaghetti Incident? este un disc de coveruri prost alese și cântate și mai prost, Chinese Democracy este un album solo Axl Rose făcut din încropelile adunate de un moș zgubilitic prin debara în ultimii 20 de ani: genul ăla de papară în care arunci tot ce găsești prin frigider, doar-doar o ieși ceva cât de cât comestibil și care se cheamă realizare gastronomică dacă nu te cufurești chiar toată noaptea de la ea.
Cinstit ar fi să mai demontez un mit: musicianshipul muuuult hiperbolizat al gunșilor. Axl e o voce, n-am ce comenta la capitolul ăsta, Izzy e un individ pe alocuri genial, Slash NU este rupt din buca lui Dumnezeu. Este decent, uneori bun, cu adevărat interesant mi s-a părut doar pe alocuri și doar pe primul disc Slash’s Snakepit, iar Velvet Revolver este, și am să mă repet, o bășină supraevaluată. Cam ca Sting solo, da.
Definitoriu pentru spiritul Guns N’Roses mi se pare momentul „Get in the Ring” și ce-a urmat lui: copilăroși și destul de precari intelectual, cei de la GnR s-au gândit că ar fi foarte edgy în ochii puștimii care-i venera dacă i-ar face de cacao pe capitaliștii cei hulpavi de la revistele muzicale. Zis și făcut, a ieșit piesa, miștocuță, altminteri, piesă în care despre unul Bob Guccione, Jr., patronul Spin magazine, spun că are parte de mai puțină păsărică decât tatăl său, Guccione, Sr. Guccione, Jr. a zis că e ok, el acceptă la propriu oricând provocarea lui Axl Rose de a se bate în ring cu el . Get in the ring, așadar. Rose, cu gura mare până atunci cum că-i face și-i drege, ceva în genul lui Mircea Badea, a fugit mâncând pământul după ce a auzit că Guccione, Jr. avea vreo 9 ani de lupte în spate.
Mult zgomot, puțină muzică – ăștia-s Guns N’Roses. Dar ce tricouri faine au ei…
Cu toate bubele lor din capete, cei de la Guns N’Roses mi se par niște impostori mai puțin periculoși decât Eric Clapton. Măcar ăștia nu se iau prea tare în serios și tot niște teribiliști au rămas. Unde mai pui că au avut curajul să se rupă de celebritate rând pe rând, în vreme ce lui Clapton tare-i mai place să-i zică lumea de patruj’ de ani încoace „maestre”, el fiind un fel de Nelu Ploieșteanu cu Fender Stratocaster.
Două idei se desprind la final: treaba dureroasă-i că ați cam idolatrizat niște impostori, partea bună e că dacă ești perseverent în impostură, poți avea o carieră prodigioasă, indiferent de domeniu. Dixit!
