Ce se întâmplă atunci când îi pui în aceeași încăpere pe Guns N’Roses, Duran Duran, Sex Pistols și Madonna? Gangbang, strigară ei în cor. Hai, acu’ nu fiți mârlani.
Vezi voi, tineri padawani, lucrurile nu sunt chiar atât de simple pe cât de simplă a fost întrebarea de mai sus. Să detaliem puțin, dară.
Să tot fie anul 1995 după mântuitorul Jesus Kristus când, pesemne foarte plictisiți de inactivitatea grupului din care încă mai făceau parte, Guns N’Roses, toboșarul Matt Sorum și bassistul Duff McKagan au pus-o, mai în glumă și deloc în serios, de un soi de șușanea cu Billy Idol și chitaristul său Steve Stevens, șușanea numită Neurotic Boy Outsiders.
De ce-i zic șușanea? Pentru că scopul principal nu era altul decât să le mai treacă timpul cumva și să nu-și iasă complet din mână din punct de vedere muzical în dulcea inactivitate a grupurilor de bază, și pentru așa scop nobil se țineau de jam-sessions prin legendarul Viper Room. Cum Billy Idol trecea prin cea mai proastă perioadă a vieții sale, distracția în forma de mai sus n-a ținut, astfel încât Idol l-a luat de ciuf pe prietenul său Stevens (ăla cu părul tapat din „Dirty Diana” lui Michael Jackson, senzațional chitarist altminteri) și s-au cărat către alte zone. Numaidecât în poză apărură alți doi nefericiți: Steve Jones de la Sex Pistols plus Johnny Taylor, bassistul Duran Duran și odată cu ei o simplificare a numelui: Boy cade din titulatură, welcome Neurotic Outsiders. Tristețe pentru că Jones trăia o reunire a Sex Pistols pentru turneul Filty Lucre care nu ieșise deloc conform planurilor, iar Taylor tăia și el frunze la câini prin Duran Duran după un album de coveruri dezastruos, uitându-se cu un deget în fund și celălalt în gură, sper că nu același deget, la cum popularitatea trupei sale de bază căzuse în nas. (Later edit: Am văzut un interviu cu Jones care povestește că, de fapt, totul a pornit de la un concert caritabil pentru un tip care suferea de cancer, iar adunătura de vedete a luat ființă la ideea lui Matt Sorum. După ce componența s-a cristalizat, Maverick le-ar oferit celor 4 un avans de 1 milion de dolari pentru a scoate acest disc. Cum informațiile se confirmă întotdeauna și din alte surse, am verificat personal și Duff McKagan susține povestea lui Jones în cartea sa „It’s So Easy: and other lies”. Deci n-a fost doar entuziasmul, ci și puțintică „unsoare” de la casa de discuri :P)
Toate bune și nasoale, doar că Jones, frustrat nevoie-mare de ultimii ani ai carierei sale, avea un plan ceva mai elaborat decât „să zdrăngănim și să ne facem pulbere”. Cum-necum, Jones a produs 141 piese originale cu minima contribuție a lui Taylor, motiv bun ca grupul să se ia mai în serios decât plănuiseră inițial.
Cum Viper Room era și încă este un loc extrem de frecventat de vedete, pe fir a intrat numaidecât Maverick Records, compania fondată de Madonna, care a intuit eventualul potențial comercial pe care l-ar putea avea o formație compusă din indivizi trecuți prin Guns N’Roses, Duran Duran și Sex Pistols, mai ales că cele trei nume nici nu aveau foarte multe în comun: punk, hard rock & heavy metal și new wave luate de a ghiotura, lucru ce putea fi interesant, cel puțin în teorie. What the fuckin’ fuck și-au zis cei de la casa de discuri? Dar mai era un aspect, dincolo de ineditul componenței: amețiții ăștia țineau sub elitistele lor posterioare un disc cu mult peste medie, ba chiar briliant pe alocuri. Maverick era în 1996 un label foarte pe val: în nici 4 ani de la înființare reușiseră să dea câteva lovituri de vânzări, culminând cu Jagged Little Pill, al treilea LP Alanis Morisette, așa că spațiu de manevră și bani de cheltuit erau căcălău2. Consecința: discul self-titled, primul și ultimul, apare în 1996.
Bine, bine, veți spune: atâta gargară despre cine-i X și cine-i Y, dar de ce-aș asculta eu Neurotic Outsiders? Foarte simplu: pentru că este un disc foarte relaxat, foarte relaxant, cântat de niște oameni care nu urmăreau decât să se simtă bine. Și pentru că ei se simt bine, lucrul ăsta se transmite și ascultătorului. Gândiți-vă la trupa aia de liceeni care se adună să repete într-n garaj sau într-o pivniță, doar că, spre deosebire de copiii din acea trupă, oamenii ăștia patru chiar le au cu instrumentele.
Nu o să-mi bat capul să încadrez stilistic albumul – e un rock’n’roll electrificat și nimic mai mult, dar unul făcut cu poftă de viață și care nu-și propune să demonstreze ceva, iar asta-i al dracului de mișto. Deși toți trupeții au un nume, nu-s Mick Jagger și David Bowie, sunt doar un „minor supergroup”, iar lucrul de față funcționează în favoarea lor: așteptările sunt mai reduse, surprizele dintre cele mai plăcute. Discul are piese bune, piese okaish, versuri porcoase, sexiste, copilăroase și deloc potrivite perioadei #metoo & gender equality (vezi „Nasty Ho”), ca de petrecere de băieți, dar și câteva mici bijuterii muzicale și/sau de interpretare. De exemplu, Sorum produce unele dintre cele mai inspirate drum fills pe care le-am ascultat eu vreodată pe un album de rock (de exemplu finalul piesei „Jerk” sau intro-ul „Good News”). Apropo de Matt Sorum, tipul acesta este unul dintre cei mai subevaluați toboșari de pe fața planetei: cu toate că a bătut pentru Guns N’Roses, Slash’s Snakepit, Velvet Revolver, The Cult, Hollywood Vampires, rareori îi auzi numele menționat atunci când vine vorba de toboșari valoroși. Și este mare păcat!
Jones și McKagan, trecut aici de la patru la șase corzi, fură showul cu riffuri simple, dar de efect, Taylor se ține ca un metronom de ritmul lui Sorum, toată lumea ajunge frățește în fața microfonului pe câte o piesă – nimic de reproșat din punct de vedere al prestației individuale.
Două băiețești, că ar fi păcat fără ele:
1. Nu știu cine-i doamna din videoclipul piesei „Jerk”, trebuie să aibă peste 50 de ani în prezent, dar, boy, I definitely would. :)))
2. „Union” este una dintre cele mai bune, cele mai witty, mai inteligente și mai memorabile piese pe care le-am ascultat în viață, paradoxal, aflată pe un album care nu-și propune să fie serios. E o istorie de 4 minute a ceea ce a însemnat Sex Pistols prin ochii lui Steve Jones și conține al doilea cel mai cool vers3 pe care l-am auzit vreodată: „Here comes Stevie Jonesy, he’s a slag/ He loves to get his knob sucked wrapped in a Union Jack”. Într-atât de cool că, acum foarte mulți ani, mi-am luat chiar niște boxer briefs cu steagul Marii Britanii…ca să, înțelegeți voi. 😛
Două lucruri, la final…ba nu, trei. Vești proaste pentru colecționarii de muzică în formă fizică: CD-ul nu s-a reeditat și e imposibil de cumpărat din magazine. Se poate găsi second hand, dar costă pentru că-i piesă de colecție. Vestea bună este că poate fi găsit în format digital pe mai toate serviciile de streaming, ba chiar și în versiunea deluxe care include EP-ul „Angelina”, EP care apăruse doar în Japonia. Al treilea lucru: indiferent dacă considerăm Neurotic Outsiders un minor supergroup sau un anti-supergroup foarte undrerrated, e un album al naibii de bun, făcut din dragoste față de muzică și fără interese comerciale. Mai mult decât recomandat!
