Ai un serviciu pe care-l urăști, un șef pe care-l visezi noapte de noapte în cele mai groaznice chinuri și simți în fiecare dimineață de luni că ceva moare în tine?
Iubi trage cu „gloanțe oarbe” și toate-n jurul tău sunt „graviduțe”?
Crezi despre tine că ești un tip de nota 8-9, dar cum se face că nu reușești să combini decât gagici de 4-5?
Surpriză, dar, ce să vezi, sugar daddy nu-și dorește familie și copil cu tine?
A apărut noul Iphone XXI, trebuie să-l ai pentru că înseamnă statut social, dar încă stai la mami și pe fluturaș e trecut salariul minim pe economie?
Ești plictisitoare și profund banală și știi asta?
Suferi constant de sindromul „nice guys finish last”, adică ești un mascul beta trist și neîmpăcat?
Dacă ai răspuns cu „da” la una (sau mai multe) dintre întrebările de mai sus, felicitări: ești aidoma a 98% dintre așa-zișii intelectuali. Dilemele tale sunt aproape existențiale, te încearcă nedumeriri despre viață, ți se pare că nu ai nimic din ce ți s-a spus de mic că ți s-ar cuveni. „Ce-i de făcut?”, probabil te întrebi acum și, tot ca 98% dintre oameni, alegi fie să nu faci nimic, dar să-ți plângi de milă, fie să citești cărți de dezvoltare personală scrise de niște ratați, fie să postezi citate mobilizatoare pe Facebook, fie să crezi că, dacă ai răbdare, acel ceva extraordinar care-ți este rezervat va apărea taman la momentul potrivit. Desigur, ai mai putea face multe alte lucruri stupide și inutile: de exemplu, să citești bloguri siropoase, să mergi la seminarii de NLP sau să-l asculți pe acel papă-lapte pe nume Ed Sheeran ca să-ți crească peste noapte un vagin, asta doar dacă nu-l ai deja din naștere, caz în care ești iertată. Ori, dacă ești om serios, înțelegi rapid că viața e doar atât de nasoală pe cât ți-o faci singur, iar dacă o vezi ca pe o eternă petrecere, s-ar putea chiar să fie așa și să te distrezi al dracului de bine pe tot parcursul ei. Astăzi o să-ți prezint un tip care trăiește întocmai după filosofia asta.
Din când în când, industria muzicală primește de nicăieri o smetie peste ceafă care o ia complet pe nepregătite și-o trântește, năucă, la podea. Smetia asta despre care spun nu e altceva decât un lucru complet aberant în teorie, un lucru care are pe hârtie absolut toate caracteristicele unui eșec de proporții cosmice, ceva ce n-ar putea și n-ar trebui niciodată să funcționeze, bla-bla-bla. În cei 39 de ani pe care-i contabilizez în prezent, am prins doar două asemenea momente (hai, poate două și o treime), iar primul dintre ele a fost în 2001 și s-a numit „I Get Wet”, discul de debut al unui tip pe nume Andrew W.K.
Încă din momentul în care iei albumul în mână, un sentiment continuu de „what the fucking fuck?” te lovește: ce ar trebui să însemne titlul „I Get Wet”? Cum naiba de și-a pus poza asta cu fața plină de sânge pe copertă? Ah, și apropo, de la ce-i curge sângele? Oare s-a lovit, a tras pe nas ceva de calitate, sau poate l-a caftit unul că s-a dat la gagică-sa? Momentul WTF continuă la auzul primelor piese: nu știi, de fapt, ce fel de muzică este ce vine din boxe: pare rock, ba chiar metal, dar n-are mai nimic din caracteristicile rockului, sunetul e tare, la propriu, și-l simți până în creier, textele sunt aparent cretine și infantile, omul are un singur mesaj „party, party și iarăși party”, producția e neobișnuită, dar, dar…deși în primă fază ai fost tentat să zici „ce-i porcăria asta?”, abia acum conștientizezi că de 3 minute sari prin casă, urli cât te țin plămânii „Now it’s time to party and we’ll party hard” și, în fapt, porcăria de față, cu ghilimelele de rigoare, funcționează precum un ceas elvețian.
Deși sunt câteva piese care ies în evidență (Party Hard, I Love NYC, She Is Beautiful – care are meritul de a fi poate cel mai prostesc și mai simpatic cântec de dragoste scris vreodată, Got to Do It, I Get Wet), albumul se ascultă integral, pe repeat și la un volum cât mai ridicat. Sunt 35 de minute de veselie molipsitoare, de optimism debordant, de ridicol livrat cu atâta pasiune încât devine încântător, reconfortant de simplu și stupid în cel mai inteligent mod cu putință, după cum, foarte corect, l-a caracterizat un critic.
Pentru cei care au curiozitatea de a trece dincolo de ceea ce se aude, pe scurt, haideți să aflăm de ce „I Get Wet” chiar funcționează ca un ceas elvețian, ca să mă citez singur. În primul rând, pentru că este, din toate punctele de vedere, un album dance cântat cu chitară, bas, tobe și pian și, aidoma discurilor dance, pare monoton prin ritmul constant de pe fiecare dintre cele 12 piese, ritm caracteristic genului dance electronic (house, techno, disco), nicidecum rockului, four-to-the-floor. Apoi, Andrew știa foarte bine că în cazul muzicii dance, fidelitatea sunetului contează prea puțin în fața volumului, așa că a aplicat straturi de overdubbing peste straturi de overdubbing care să dea un sound cât mai uniform, din care niciun instrument să nu iasă în evidență. În consecință, albumul sună cu atât mai bine cu cât volumul este mai ridicat. Dacă nu mă credeți, vă provoc să faceți singuri testul și, vă asigur, îmi veți da dreptate: piesele capătă o altă dimensiune odată cu creșterea valorii decibelilor. Cred că tușa de finețe vine tocmai de la secția ritmică: că a fost șansă, că a fost know-how, că a fost prietenie dezinteresată între doi oameni, cert este că în spatele setului de tobe stă nimeni altul decât Donald Tardy de la Obituary, iar modul în care ritmul ăla drăcesc de dance este ținut de unul dintre cei mai buni bateriști (dacă n-ar exista Gene Hoglan, probabil cel mai bun) din zona death metal se simte până-n diafragmă la fiecare kick de pedală. Ce mi se pare cu atât mai fascinant este faptul că în spatele muzicii, textelor, compoziției, producției și ideilor stătea un ins care în 2001 avea doar 22 de ani și care apăruse, practic, de nicăieri; chestia asta te lasă, literalmente, fără replică.
După cum era de așteptat, reacțiile au fost polarizate: unii au detestat discul, alții l-au găsit motivul perfect pentru a face paradă cu eclectismul lor, cei care se pricep cu adevărat la muzică și au simțul umorului l-au luat ca atare: o ironie unică, absolut briliantă. Iar dacă Andrew W.K. mai are încă un merit, acela este că a reamintit lumii că rock’n’roll-ul pur este la bază o muzică zgomotoasă, simplă, veselă, care nu trebuie să se ia niciodată prea tare în serios și care, la finalul programului, șterge transpirația și sângele de pe podea cu toți fătălăii care se autointitulează rockeri, fie ei muzicieni ori ascultători.
Luați-l de pe ce serviciu de streaming folosiți, sau, dacă sunteți ca mine, de modă veche, cumpărați CD-ul, ascultați-l în mașină, la sală, pe stradă, în metrou, la alergare, acasă, oriunde altundeva, dar nu uitați, ascultați-l TARE!
