On the bass I got my main muthafucka called Mooseman.
Layin’ the rhythm tracks I got the one and only infamous D-Roc in the house!
On the drums I got the one and only Beatmaster V muthafucka.
On lead guitars I got my nigga Ernie C.
And I’m Ice Mother Fuckin’ T, bitch!
Pentru că sunt un snob arogant și elitist, unul dintre lucrurile care-mi provoacă o plăcere aproape orgasmică este ca atunci când merg pe la câte un concert să mă uit după ce tricouri poartă lumea și să fac topul celor mai cool & non-mainstream trupe de pe respectivele tricouri. E o discuție ce merită un articol separat, dar, pe scurt, avem amatorii absoluți, cei care poartă tricou cu headliner-ul, amatorii aproape absoluți (cei care au tricou cu formații foarte cunoscute – Metallica, Maiden, AC/DC), cei care au mai ascultat și un alde Amorphis sau My Dying Bride, dar tot semi-amatori sunt, oamenii care mai știu câte ceva (tricou cu Cynic, Atheist etc.) și cunoscătorii fini (ex. tricou cu primul album Kreator sau cu Sabbat („englejii”, nu japonezii) ori Cirith Ungol). Anul ăsta prin februarie eram în Hamburg pentru concertul Candlemass/Ghost și făceam fix ce-am scris mai sus: bătălia s-a dus între două trupe, Psychotic Waltz și Body Count, coperta primului LP. Până la urmă, cum nu prea mă împac cu prog-rock-ul, în sufletul meu a câștigat Body Count.
De a lungul vieții sale de artist emerit al poporului american, aidoma subsemnatului, Ice T a tot stat și el plin de aroganță și, uitându-se în jurul său, și-a zis că este momentul să-i învețe puțintel pe micuți cum merg lucrurile și cine-i, de principiu, șeful lucrurilor.
Rap – checked
Actorie – checked
Nevastă blondă cu fund mare și bombat – checked
Puțin ajutor((„99 Problems” este piesa lui Ice T)) lui Jay Z să pupe și el o țâr’ de Beyonce – checked
O bandana aruncată sfidător în fața trupelor de nu-metal – checked
Deloc străin de Black Sabbath, Led Zeppelin și Slayer încă din tinerețe, Ice și-a amintit de alți patru foști colegi de liceu care-i împărtășeau gusturile muzicale rocăristice, așa că pe la începutul anilor ’90 s-a decis să formeze cu aceștia o trupă, Body Count. Să nu plecăm pe fenta primului grup rock/metal compus integral din muzicieni de culoare, doar dacă ne amintim de Living Colour și deja afirmația anterioară n-ar fi adevărată. Până la urmă, cine a fost primul e complet irelevant, ceea ce contează este că Body Count a făcut foarte rapid valuri în jurul său prin prestațiile live, parte din concertele solo Ice T. Și apropo de Ice T: omul nu este doar un muzician extrem de talentat, indiferent de genul muzical abordat, ci și o adevărată mașinărie de marketing inteligent și din cale afară de eficient. O să vedeți imediat asta.
Uite așa ajungem în martie 1992, momentul lansării albumului de debut Body Count, numit cum altfel, Body Count. Conștient că nu poate să cânte la propriu, dar foarte împăcat cu asta, Ice T a gândit albumul ca pe un melanj de versuri foarte agresive, furioase chiar, într-o interpretare oarecum „lătrată”, dar axate pe teme cât se poate de sociale și de actuale (consumul de droguri, brutalitatea poliției, lipsa accesului la educație în comunitățile afro-americane, prostituție, trafic de minore, viața în închisoare etc) și o instrumentație punk, hardcore și speed care să scoată în față talentul imens al lui Ernie C, chitarist criminally underrated((nu știu cum să spun în română atât de bine asta)), din păcate.
Sigur o să mă întrebați dacă albumul e bun și merită ascultat. Băi, răspunsul nu-i unul de tipul „da sau nu”. Albumul în sine nu-i cine știe ce, adică are câteva piese fabuloase, multe introuri și pasaje vorbite printre melodii, o cantitate imensă de fillere, vreo 3 piese în care se vorbește numai despre cum Body Count e in the house, muthafuckas. Treaba-i că Body Count e mai mult o poveste, și mai puțin un album. Este o găselniță spectaculoasă care trăiește prin atitudine și prin senzația de foarte real pe care ți-o lasă, și mai deloc prin muzică. Pentru 1992, o asemenea trupă, cu imaginea pe care o avea, cu mesajul pe care-l transmitea, transpira prin toți porii coolness. Nu doar că prima piesă, „Body Count’s in the House”, are unul dintre cele mai WTF pasaje din istoria muzicii rock, cel din șapou, în care Ice T prezintă trupa, dar a mai și fost inclusă pe coloana sonoră a primului film „Universal Soldier”, ăla cu Van Damme & Dolph Lundgren de v-ați uitat la el întreaga adolescență, deși acum vă vine greu să o recunoașteți. :)) Iar finalul videoclipului, oh, da, este 100% mindfucking, nerdgasm pe toată linia.
Ei, și uite cum ajungem la elefantul din încăpere, cel care dă greutate poveștii de până acum. Cu doi ani înaintea apariției albumului, Ice T și Ernie C au scris o piesă care definește Body Count și care a rămas până astăzi punctul culminant al concertelor formației. Piesă pe care, în mod deliberat și foarte strategic, cei doi au așezat-o la finalul discului. Această piesă se numește „Cop Killer”, iar textul ei, cântat din perspectiva unui personaj sătul de brutalitatea poliției, vorbește fix despre ce zice titlul. Comparații de genul „cine a pus rahat pe clanță” sau „shit hits the fan” sunt nimic pe lângă controversa pe care a putut-o genera „Cop Killer” și amploarea pe care au luat-o discuțiile din jurul ei. Președintele în funcție George H.W. Bush, vicepreședintele Quayle, Tipper Gore (soția lui Al Gore și fondatoarea PMRC), asociațiile profesionale ale polițiștilor, actorul Charlston Heston au înfierat public și cu mânie proletară piesa, cerând Warner Bros nici mai mult nici mai puțin decât scoaterea de pe piață a albumului. S-a ajuns până la amenințări ale unor acționari Warner cu retragerea din companie dacă discul rămâne la vânzare. Într-un final, Ice T a decis să reediteze LP-ul fără „Cop Killer”(( Pressingul inițial este astăzi piesă de colecție)) (între noi, nici nu mai era nevoie de ea, trupa era mai mult decât faimoasă) și să plece cu tot cu catrafuse de la Warner.
Îmi amintesc o întâmplare haioasă, dar și stânjenitoare, de prin 2009-2010, atunci când eram pe la începuturile periplurilor mele radiofonice la CityFM. Nu știam încă bine Bucureștiul, nu mai rețin cu acuratețe unde trebuia să ajung, cert e că în Piața Victoriei rog un polițist să mă îndrume. Pură coincidență, fix atunci când cobor geamul să întreb, din boxe se auzea un suav „Fuck the police!”. Eu m-am înroșit și abia mi-am găsit cuvintele, bietul om, altminteri foarte politicos și de ajutor, s-a uitat, pe bună dreptate, cumva nedumerit, iar Ice T, dacă ar fi văzut pățania, sigur ar fi zâmbit mulțumit că a comis-o din nou, până și-n România.
Ce-a urmat? Încă trei albume care n-au mai avut impactul debutului, trei din cei cinci membri originali plecați rând pe rând la cele sfinte din cauze mai mult sau mai puțin naturale, apoi câțiva ani de tăcere și o revenire spectaculoasă în 2014 cu un disc, Manslaughter, năucitor de bun. Bun din punct de vedere muzical de data asta. Nu-i ratați, sunt unici în peisajul actual și printre foarte, foarte puținii muzicieni care au încă curajul de a fi incorecți, neplăcuți și cu atitudine.
Body Count’s (still) in the house! C’mon, make some noise!
