Într-un singur cuvânt: esențial! Și uite cum așa am scris cea mai simplă cronică de disc din portofoliu. Quid pro quo: tu îmi vei mulțumi că nu ți-am obosit ochii cu prea mult text într-o vreme în care nimeni nu prea mai citește – after all, reading is soooo last century, iar eu te voi scuza pentru că în loc să îmi faci trafic, ai dat rapid fuga pe ce serviciu de streaming folosești ca să asculți albumul.
Și acum, varianta deloc simplă, pentru cei care încă nu se lasă demoralizați de o lectură bătrânească. Nu-i simplă nici pentru mine, ba chiar se dovedește a fi o recenzie al dracului de complicată: trebuie să nu mă repet prea mult, să nu bat câmpii inutil, să, să, să…
Anii ’90 au reprezentat o perioadă destul de tulbure în muzică: după fericirea aproape disco a anilor ’80, cu haine colorate, păr tapat și chică, se simțea puternic nevoia unei rebeliuni. Și așa a apărut în Seattle grunge-ul, nimic altceva decât un punk mai altfel, și mai disonant, și mai marginalizat, și mai rebel. „Smells like teen spirit” este și va rămâne imnul unei generații, cel mai probabil ultimul imn al unei întregi generații marcante în istoria contemporană, dar, și aici risc o afirmație îndrăzneață, „Nevermind” NU ESTE cel mai important album al ultimilor 25-30 de ani. Pentru că cel mai important album (metal/rock) al ultimilor 25-30 de ani este „Demanufacture” al americanilor de la Fear Factory.
Mi-e foarte greu, aproape imposibil, să nu cad într-un veneratio ridicol la adresa acestui LP – voi face tot posibilul să rămân cu picioarele pe pământ. Dacă nu o să-mi iasă, să-mi fie cu iertare!
Știți senzația aia că un lucru este aproape perfect? Și că perfecțiunea lui vine într-un mod neașteptat, fără PR și strategie de marketing prealabile, fără reclame, fără hype abil construit în jurul său? Pur și simplu îl iei, îl foloseși puțin și-ți dai seama că este perfect, că nu-ți vine nimic în minte care l-ar putea face mai bun. Eh, cam asta am simțit eu încă din 1995, atunci când am băgat caseta cu „Demanufacture”. (pentru cei mai tineri, născuți după 1995, caseta audio e ca o bandă magnetică maro închis, ceva mai mică, încapsulată între două fețe din plastic, care se încurca în casetofon, se uza rapid și cu ajutorul căreia se făcea trafic cu muzică). Nu auzisem până atunci de Fear Factory, cu toate că scoseseră prin 1992 un prim album destul de interesant. Dar deh, în România proaspăt capitalistă, încă nu era ușor să faci rost de muzică. Cert este că de la primele acorduri/riffuri/drum beats, discul ăsta cu nume ciudat și copertă și mai ciudată suna altfel, foarte altfel. Era death metal, dar nu era chiar death metal, era industrial, dar nu era chiar industrial, era groove metal, dar nu era chiar groove metal, era și alternative metal, fără ca, de fapt, să fie chiar alternative metal. Cum să vă spun eu: când erai gata-gata să spui „da, bă, e clar death, doar bagă growling”, death-ul se termina și începea alternativul și până să te dezmeticești, trecuse deja în groove sau în industrial. Unde mai pui și că textele pe care le urla ăsta până să le cânte, iar apoi, când te obișnuisei cu cântatul, să le urle din nou, nu erau despre zombii, moarte, morgă, cadavre, disecții, ci despre roboți, tehnologie, viitor distopic, AI, controlul mașinilor. Dar până la texte, haideți să vorbim despre muzică.
Mai întâi sound-ul la modul general: este, fără discuție, un album de metal, dar peste care a fost aplicat un „filtru” electronic de samples, loops, sintetizatoare. De fapt, legenda spune că în același complex de studiouri, Bon Jovi înregistra „These Days”, iar inginerii Bon Jovi au bătut la ușa camerei în care trăgea Fear Factory ca să-i roage să reducă puțin din volum pentru că riffurile lor ar fi ajuns înregistrate pe benzile master ale lui „These Days”, atât de tare se auzeau. Apropo de riffuri, odată cu „Demanufacture”, Dino Cazares a introdus și ceea ce este până în prezent semnătura sunetului Fear Factory, ritmul staccato de chitară, ceva nemaiauzit până atunci. În plus, „Demanufacture” este unul dintre rarisimele discuri de rock fără solouri de chitară: zero, nada, zilch, none, ciuciu! Despre subiectul ăsta al solourilor în rock vom vorbi altădată.
Apoi tobele: o precizie și o furie cum rar s-au întâlnit. Multă lume a crezut că s-ar fi folosit un drum computer, că un om n-are cum să bată și să mențină, fizic, acel ritm. Deși este un baterist destul de limitat, Raymond Herrera și producătorii au știut să exploateze, cu ajutorul unor triggere și click trackului, la maximum competențele omului pe pedale și pe snare drum. A rezultat, aidoma chitarei, un sunet inconfundabil, inimitabil și de nereplicat fără a cădea facil în plagiat. Albumul are și bass, dacă cineva se întreba. E perfect integrat în ritm, nu iese neapărat în evidență și e în degetele unui belgian, Christian Olde Wolbers.
Spuneam că textele n-au nicio treabă cu subiectele abordate cu generozitate de trupele death ale vremii: fără sânge, putrefacție, moarte, autopsie. Au contraire, „Demanufacture” este un album conceptual, cât se poate de cyberpunk, sau, dacă vreți, de Philip K. Dick-y. Piesele vorbesc despre lupta dintre om și mașini, într-un univers distopic controlat de mașini, și asta cu 4 ani înainte de The Matrix. Da, sunt influențe din The Terminator, din Ghost in the Shell și din cyberpunk-ul jocurilor video japoneze și trupa nu s-a ferit să le recunoască. Tot acest concept n-ar avea nicio valoare dacă interpretarea ar fi fost una banală – dar nu! Este, cred, primul disc pe care s-au folosit la modul serios, alternanțe vocale între growling și clean vocals, adică ce fac în prezent trupe foarte populare precum Five Finger Death Punch sau In Flames. Doar că Fear Factory nu s-a mulțumit cu puțin nici aici: părțile clean sunt mai aproape de goth decât de rockul alternativ, în vreme ce growling-ul este „așezat”, inteligibil și foarte melodios. Oameni buni, piesele astea, oricât de extremă ar părea muzica, au refrene care-ți rămân instantaneu în cap și pe care le fredonezi. Laser!
Iar la urmă, două-trei vorbe despre factorul coolness: coperta în perfectă concordanță cu tematica discului, logo-ul avangardist, scris cu un font simplu și modern, apoi titulaturile fiecărui membru al formației. Fear Factory nu are vocalist, ci „dry lung vocal martyr”, toboșarul este „maximum effective pulse generator” și tot așa. La naiba, prin 1998 nu-mi doream altceva pentru când voi fi mare decât să fiu Burton C. Bell din clipul coverului Gary Numan, „Cars”. :))
Revin cu afirmația de la începutul materialului: „Demanufacture” este un disc cu totul și cu totul esențial pentru orice ascultător de rock. Este cu atât mai esențial cu cât nu a a îmbătrânit – are un sound extrem de modern, de nou, de parcă ar fi fost înregistrat acum 2 luni, nu în 1995. Are o tematică mai actuală decât oricând și are personalitate. Iar dacă n-ar fi existat „Painkiller”, probabil că, pentru mine, ar fi cel mai bun disc pe care l-am ascultat vreodată. În particular este cel mai important album rock și metal din ultimii 25 de ani, și în general, unul dintre cele mai mari discuri din istorie, indiferent de gen, stil, perioadă.
Quod erat demonstrandum!
