Pe scurt despre relația dintre mine și Metallica: am cam 25 de ani de când ascult aproape exclusiv rock, prin asta înțelegându-se mai toate subgenurile reunite sub această titulatură, am multe formații pe care le apreciez, destule pe care nu le înghit, dar nu cred să fi detestat vreodată, constant și cu pasiune, un grup metal mai mult decât am detestat Metallica. Nu i-am detestat pentru că ar fi niște muzicieni slabi. Nu sunt niște muzicieni slabi. Nu i-am detestat pentru că ar fi populari: industria muzicală este o afacere, iar o afacere bună trebuie să vândă. Nu i-am detestat pentru că ar avea multe discuri proaste, deși au suficient de multe discuri proaste. I-am detestat pentru că, cel puțin pentru 22-23 de ani, i-am văzut ca fiind chintesența oportunismului, lipsei de scrupule, comportamentului rapace, ipocriziei și mediocrității ridicate la rangul de eroism. 23 de ani am viețuit cu trăirea sufletească anterior menționată pentru că am avut ghinionul să fac cunoștință cu Metallica anilor ’90 și pentru că am refuzat prea mult timp să văd dincolo de niște autolimitări pe care singur mi le-am impus.
Asta nu înseamnă că astăzi, anul domnului 2019, nu-i mai consider oportuniști, lipsiți de scrupule, rapace, ipocriți sau mediocri, cel puțin pentru ultimii 28-30 de ani. Pe de altă parte, însă, odată ce am reușit să-i judec obiectiv, am ajuns și să le înțeleg valoarea. Din păcate, ce tot nu înțeleg și nici nu vreau să înțeleg vreodată este popularitatea imensă pe care o au pe baza celor mai slabe produse pe care le-au scos de a lungul vremii. Metallica n-a scris istorie cu The Black Album, nici chiar cu …And Justice For All, acel disc foarte bun ucis de orgoliile care i-au dictat producția, și totuși Metallica este foarte populară în rândurile maselor pentru One și pentru tot ce-a urmat de la Black Album încoace.
Mi-a fost foarte greu să aleg discul despre care să scriu și nu pentru că bătălia s-ar da, după cum probabil mulți s-ar gândi, între Master of Puppets și Ride the Lightning. Aici alegerea este foarte simplă, Ride the Lightning. Neah, mi-a fost greu să aleg între LP-ul de debut, Kill’em All, și Ride the Lightning, și în ciuda faptului că Ride the Lightning este discul mai bun per global, voi merge pe Kill’em All.
Kill’em All pentru mai multe motive: anul în care a apărut și impactul pe care l-a avut, muzica în sine și valoarea în timp. Pentru ascultătorul mediu din zilele noastre, cu certitudine Kill’em All ar trece drept zgomot, și chiar dacă este cât de cât familiarizat cu muzica Metallica, ar avea mari dificultăți să accepte că discul aparține aceleiași formații care a lansat Nothing Else Matters și Until It Sleeps. Cu toate că Metallica este considerată ca fiind vârful de lance al thrash-ului, trupa fanion a The Big 4 of Thrash (grup din care, subiectiv, cred eu, mai fac parte Slayer, Megadeth și Anthrax, pentru cine nu știe încă asta), în opinia mea Kill’em All nu este un disc thrash, ci mai degrabă poster-boy-ul muzical al speed metalului. El a venit pe lume în 1983 și a reușit să dea o formă coerentă alăturării unor genuri diametral opuse: heavy metalul tradițional britanic, în forma sa NWOBHM, și punk rock-ul a la Misfits. Impactul a fost devastator în cercurile pasionaților de metal, însă, din punct de vedere comercial, Kill’em All n-a început să se vândă cu adevărat bine decât după apariția Master of Puppets în 1986. Cu alte cuvinte, la început n-a fost o afacere bună. Me likes that!
Muzical, după cum spuneam, este un melanj de heavy metal extrem de rapid, atât de rapid cât să sta cu un picior înfipt în patria punkului. Textele pot părea infantile astăzi, ba chiar prostești pe alocuri, dar și lucurul ăsta asta face Kill’em All un album atât de bun: are suflet, are pasiune și nu face compromisuri pentru că nu avea de ce face compromisuri. În 1983 Metallica era un nume cunoscut poate doar în cercurile underground, motiv pentru care nu avea de unde cădea, nu avea niște așteptări la care să se ridice, nu trebuia să țină cont de nimeni și de nimic. Avea doar o șansă la glorie și a tras cartea câștigătoare: Kill’em All a apărut exact în momentul în care lumea avea mai mare nevoie de Metallica și de Kill’em All exact așa cum este el: riffuri impecabile pe care orice suflet care rezonează cât de cât cu metalul face instant air-guitaring (mare parte dintre ele scrise de unul dintre marii maeștri ai riffurilor, Dave Mustaine, înainte de a fi dat afară din trupă), o chitară ritmică infernal de tehnică și o voce deja carismatică, chiar dacă nu era deloc șlefuită, un bassist cum nu se va mai naște vreodată, dar și un Lars Ulrich peste medie((UIrich nu este un baterist prost, așa cum se vehiculează prin cercurile de specialiști fini cărora le place să plescăie judecăți. E mai bun decât crede lumea, dar mai prost decât crede el. „Decât” atât. )). Hit the Lights, The Four Horsemen, Seek & Destroy, Anesthesia sau Whiplash sunt chiar și astăzi piese definitorii, seminal, după cum spun americanii, pentru speed/thrash, iar dacă cineva m-ar pune să-i spun o piesă care definește acest gen, deși sunt fan Overkill, Testament, Heathen ori Exodus, i-aș recomanda fără să clipesc Whiplash. Piesa, nu trupa, să ne înțelegem bine.
O să reiau un lucru pe care l-am scris anterior: Kill’em All nu este cel mai bun album Metallica, însă este cel mai important. Este și cel mai important motiv pentru care Metallica își merită cu prisosință locul în istorie. La dracu’, dar pentru primele trei albume și-au câștigat dreptul de a face ce vor și cum vor, parcă nici să-i mai urăsc nu mai pot fără a părea puțin penibil.
