Nerdybanger despre Nightwish și Anette Olzon

Off-topic: N-am mai scris pentru că m-am ocupat de problemele tehnice ale siteului. Și erau, frate, vorba aia, căcălău: nu apăream în căutările Google, SEO-ul era inexistent, linkul pe Facebook făcea probleme etc. Acum s-au rezolvat cele mai multe. Am zis din capul locului că-s praf pe treaba asta, doar că n-am conștientizat cât de praf sunt în realitate. Pesemne că-i manifestarea unui efect Dunning-Kruger ce se instalează odată cu vârsta, pe măsură ce nu te mai simți relevant. :)) Noroc că am am ajutoare tinere și pricepute. Thankses, Lil’ C, you’re golden and you know it!

Now, back to business: Găsesc vorba aia cu „plăcerile vinovate” cam grețoasă: nu văd de ce ai fi vinovat de o plăcere, atâta vreme cât plăcerea respectivă nu presupune suferința altora sau lucruri care frizează patologicul. Anyways, hai să o scriu pe șleau: Nerdybanger loves himself some Nightwish, but only in small doses. N-am de ce să mă simt vinovat, după cum spuneam mai sus, ci doar puțin penibil că nu mă dau niciodată în lături de la un „I Wish I Had an Angel”, oricât de trve și kvlt m-aș crede și aș fi.

Buuuuun! Acu’ că ne-am lămurit, de la a nu mă da-n lături de la oleacă de Nightwish la a fi fanatic e cale lungă. Nightwish a fost un gimmick inedit (rock melodios, bombastic și puțin simfonic plus vocalistă de operă nu foarte grasă) care și-a atins apogeul, talentul (și relevanța) odată cu „Oceanborn”, apoi s-a dus încet și sigur în jos ca valoare și sky-high ca popularitate, în vreme ce orgoliul vocalistei de operă nu foarte grasă, dar, totuși, suficient de grasă, s-a dus și mai în sus cu o viteză amețitoare. Fast forward încă 3 albume, moment la care formației (a se citi El Lider Maximo Tuomas Holopainen) i s-a făcut lehamite de pârțurile Tarjei Turunen care ajunsese că creadă că i se cuvine avion privat pentru deplasările din turnee, de Montserrat Caballé ce se simțea, și a pus-o pe liber. Altfel spus, Tarja este cazul-școală de arogantă cu voce bună, dar complet incompetentă componistic: în timp ce cariera ei a picat în nas odată debarcată din trupă, Nightwish a arătat că poate merge (foarte bine) mai departe.

Din fericire, în prezent, madam Turunen culege laurii propriei infatuări: scoate disc și mai prost după disc prost, împarte scena unor șușanele pe banii primăriilor cu Holograf și cu Alex Velea și, în lipsă de piese bune, a slăbit, se îmbracă cu haine mulate & stilettos și s-a tatuat. Mai mult fund (frumos, altminteri), mai puțină muzică: un fel de Delia a Finlandei!

Și așa ajungem la subiectul prezentului material, Anette Olzon. Sătul până peste poate de La Diva, Holopainen a înlocuit-o cu exact opusul ei: o cvasinecunoscută fără aere, fără pregătire clasică, fără aură de soprană și pretenții de Scala din Milano, minionă și din cale afară de cuminte. Iar Olzon a dat tot ce a putut pentru ca lucrurile să meargă bine și, în ciuda tonelor de flegme pe care le-a primit din partea fanilor „adevărați”, chiar n-a fost vina ei în întreaga tărășenie.

Anette Olzon este o solistă pop-rock foarte bună, dar nu este o cântăreață de operă, prin urmare nu va putea cânta niciodată aidoma unei cântărețe de operă piese scrise pentru vocea unei cântărețe de operă. Asta n-a înțeles Holopainen, asta n-au înțeles fanii Nightwish, asta s-a încăpățânat și Olzon să nu înțeleagă într-o primă fază. Lumea a rămas cu impresia că Anette Olzon e doar aia care se chinuia din răsputeri să joace rolul Tarjei Turunen, neștiind cât de bine poate suna Anette Olzon atunci când piesele sunt scrise pentru vocea ei. Și aici intervine a doua problemă, care, din nou, nu ține de Anette Olzon, ci de Tuomas Holopainen: cu toate că a scăpat de La Diva, Holopainen n-a scăpat atât de rapid de obiceiul de a scrie piese pentru vocea unei soprane lirice ca Tarja Turunen, și chiar dacă a știut că Olzon nu-i Turunen încă de când a angajat-o, structura pieselor de pe cele două albume cu Olzon este destul de asemănătoare celei de pe discurile trase cu Turunen.

Ca să vă convingeți și singuri că Olzon poate suna incredibil de bine, ascultați primele două CD-uri Alyson Avenue, formația pe care a părăsit-o pentru a se alătura Nightwish și formația în care, într-un final, s-a întors. Da, e AOR, e rock melodios, n-are nimic a face cu rockul bombastic a la Nightwish, dar Alyson Avenue scria piese pentru Olzon, iar Olzon sună al dracului de plăcut atunci când vocea ei poate funcționa în zona de confort. Așa cum sună și pe noul ei proiect, The Dark Element, al cărui al doilea disc apare vinerea asta, pe 8 noiembrie 2019.

Ajunge cu trăncăneala, n-am să propovăduiesc acum apologia Anettei Olzon, n-am dorit decât să fac puțină dreptate (poetică) unei fete care n-a meritat mizeriile cu care a fost împroșcată doar pentru că nu este Tarja Turunen. Apropo de asta, poate că odată ar trebui să vorbim în același registru și despre Blaze Bayley.
Aș zice că, la final, toată lumea a primit ce merită: Nightwish merge mai departe cu Floor Jansen care-i Tarja, Anette, Sabina Classen și Celine Dion la un loc, Olzon a făcut vreo 3 copii și are o carieră care i se potrivește, departe de marile scene, dar cântând bine ce știe și poate să cânte, iar Turunen are toate șansele să ajungă la Zilele Apaței, obligatoriu în deschidere la trupa Coco, ceea ce-i doresc din suflet.