Prin ’91 sau ’92, pe când m-am apucat eu de ascultat metale, lucrurile erau destul de simple: aveam roacări, aveam depeșiști, aveam rapperi, mai erau ăia cu Ace of Base/DJ Bobo și cam atât. Ah, și mai erau cei care ascultau Queen, pe care nu-i puteai încadra niciunde. Era greu să-i bagi în aceeași oală cu Sepultura, Death, Massacra sau Morbid Angel, deși flamboianți și vizual excentrici (mă uit la tine, musiu Bulsara), nu semănau nici cu alde Motley Crue ori Bon Jovi, n-aveau simplitatea eficace a AC/DC, dar să-i faci disco pop nu mergea. Privind în urmă, adevărul e că adevărul nu era deloc pe la mijloc: Queen poate fi o trupă rock, ba chiar una bună, dar, în același timp, nu într-atât de rock ca să o putem considera rock. Societatea contemporană ne-a învățat să fim eclectici și toleranți, nu-i așa, deci să-i discredităm doar pentru că nu-s 100% rockul ăla de dicționar, n-ar fi corect, corect?
Corect! Problema cu Queen, sau, cel puțin, așa o văd eu, este că uriașul lor talent și inspirația cu care au scris niște piese cu totul și cu totul senzaționale au fost, cam pe întreaga durată a carierei, dublate de capacitatea aproape admirabilă, dacă n-ar fi pusă în slujba răului, de a compune niște mizerii muzicale de proporții cosmice. Pentru fiecare „Stone Cold Crazy” există un „Seaside Rendezvous”, pentru fiecare „Tie Your Mother Down”există un „Mustapha”, pentru orice „Bohemian Rhapsody” este un „Radio Ga Ga”. Dar da, până și eu cred că „Bohemian Rhapsody” este cel mai bun cântec scris vreodată. Cu toate astea, nici măcar un singur album Queen nu iartă un MINIMUM de cel puțin 2-3 fillere (media reală este cu mult mai mare), constând în experimente eșuate, exagerări inutile, bășini artsy-fartsy und so weiter. Pe cale de consecință logică, cât timp nu ești un colecționar sau un fan Queen înrăit, colecția ta de albume nu trebuie să includă mai mult Queen decât cele două volume Greatest Hits ale formației (mai este un volum III apărut prin 1999, este o porcărie, un cash-in mizerabil, uitați de el). Până nici lăudatul „A Night at the Opera” și discul său în oglindă, „A Day at the Races” nu merită în totalitate, piese de umplutură se găsesc din abundență și pe ele. Nu o să intru în detalii nerdy, o să mă abțin de la a scrie că primele două discuri Queen sunt destul de interesante, „Sheer Heart Attack” e bun-bun, apoi trupa a intrat într-o zonă de confort soft arena-rock vreme de mai bine de 20 de ani din care n-a mai ieșit decât parțial odată cu „Innuendo”. Nu mă credeți? Ascultați cu răbdare, integral, disc după disc și veți rămâne surprinși de cât de puțin vă va (mai) plăcea Queen după întreg experimentul. Similar altor formații sau cântăreți, doar pentru simplul fapt că au niște piese extrem de populare, lumea trăiește cu falsa impresie că ăia se căcau 7 hituri în fiecare dimineață. Ori realitatea este cu mult diferită.
Făcând trecerea către partea a doua a articolului, filmul biografic „Bohemian Rhapsody”, cu grația unui batalion sovietic de infanteriști, ideea unui biopic despre o trupă din cale afară de iubită, cu un final lacrimogen (muzicianul faux-genial răpus de boala necruțătoare) este, cu certitudine, și numai din rațiuni comerciale, una foarte bună. Ce te faci, însă, atunci când materialul original, că d-aia-i biografic ca să lucrezi cu viața subiecților, este mai sărac decât un trib sudanez? Ce te faci atunci când 3 dintre cei 4 muschetari (cu s, nu cu ș, că vine de la muschetă) ai filmului tău sunt niște indivizi monumental de plictisitori, în viața cărora nu s-a întâmplat nimic ieșit din comun, iar despre al patrulea, în afara homosexualității sale flashy, din nou nu prea ai ce arăta pentru că omul și-a văzut de treabă cu profesionalism? Queen a fost o trupă nefiresc de disciplinată pentru anii ’70-’80, de ordonată, de serioasă, fără schimbări de componență, fără certuri și scandaluri publice, fără probleme de conduită individuală. Queen, pe de a întregul, n-au fost nici măcar într-o singură noapte Rolling Stones, The Doors, Guns N’Roses, Jimi Hendrix. Tocmai lucrurile astea i-au făcut foarte rapid mari și i-au menținut mari până în prezent. De aceea, ca să nu adoarmă lumea din primele 15 minute ale filmului, scenariștii lui „Bohemian Rhapsody” au trebuit să creeze o realitate paralelă în care să-i plaseze pe cei 4 membri Queen. E un fel de „The Man in the High Castle” pentru audiența de la sate, că de „We Are the Champions” știe și primarul din Podu Broșteni. Cu niște excepții liliputane, tot ce se întâmplă în film este pură ficțiune, de la faptul că May, Taylor și Mercury se cunoșteau foarte bine dinainte de a pune bazele Queen, la așa-zisa desființare a trupei pe perioada acceselor solo ale lui Freddie (apropo, „Mr. Bad Guy” e mai interesant decât albumele din anii ’80 ale formației), la momentul diagnosticării cu HIV, la minciunile despre Live Aid, la nimic despre colaborarea cu Montserrat Caballe, lucru inedit în anii aceia etc. To add insult to injury, acele câteva lucruri interesante și reale din viața Queen au fost trecute cu vederea pentru o dramoletă inventată: nimic este, din nou, cuvântul de ordine – nimic despre chitara pe care Brian May și-a construit-o singur, ajutat de tatăl său, nimic despre confruntarea aproape contondentă dintre Freddie Mercury și Sid Vicious de la Sex Pistols, nimic despre ambiția cu adevărat impresionantă (și lacrimogenă) a unui Mercury pe moarte de a finaliza „Innuendo” și de-a ieși din scenă cu un disc ce chiar face cinste rockului, aproape lipsit de acareturile muzicale inutile care au parazitat LP-urile Queen pe parcursul întregii lor cariere.
Băi, și asta nu-i tot! Să zicem că aș putea trece cu vederea toate cele de mai sus: ai un film, vrei să-l faci cât mai vandabil, îi poleiești p-ăia cu mai mult aur decât se găsește în patrafirul preafericitului Daniel, până când spectatorul pleacă din sala de cinema cu ideea că din fundul lui Freddie răsărea soarele muzicii, trântești acolo și cele 5-6 piese pe care le știe oricine, ferească sfântul să-i dai omului și altceva de la Queen decât ”We Will Rock You” și ”Another One Bites the Dust”. Foarte bine, să n-avem acum pretenția că faci educație prin cinema, da’ măcar nu-i ridiculiza pe alții ca să-i hiperbolizezi pe ai tăi. Dacă m-a scos literalmente din minți ceva, m-a scos momentul Live Aid, când, potrivit filmului, până să urce Queen pe scenă, o liră sterlină nu fusese donată, apoi a început să arunce publicul cu bani ca la nunta lui Borcea. Cu alte cuvinte, muzica Queen poate fi considerată un fel de proto-manele, nu? Băi, da’ voi știți cine a mai cântat la Live Aid, printre unii precum Santana, David Bowie, Bryan Ferry, Judas Priest, Black Sabbath, Run DMC, Dire Straits? Special pentru Live Aid s-au reunit Led Zeppelin, cu Phil Collins pe tobe în locul mult prea decedatului Bonham: Led Fucking Zeppelin! Oricât de slabă (ori discutabilă) ar fi fost performanța Led Zeppelin de la Live Aid, vorbim despre Led Zeppelin. Apoi au mai cântat The Who, niște neica nimeni, vorba aia. „Who’s Next” și numai „Who’s Next” este mai bun decât toată discografia Queen luată la un loc, ridicată la puterea a doua și adunată cu ea însăși, nu mai pomenesc despre „Tommy” sau „Quadrophenia”. Să vii tu, producător, scenarist, regizor al filmului biografic „Bohemian Rhapsody” să spui că toate acele nume erau formații de cămin cultural și noroc cu Queen-ul tău că altfel se ducea în mă-sa Live Aid-ul este o năsărâmbă dintre cele mai nesimțite. Aș fi aruncat cu ghetele-n ecranul de la cinema, dar erau prea noi și relativ scumpe. 🙂
Pentru că sigur sunteți deja transpirați de la atâta citit, concluzia: Queen – trupă foarte bună pentru un best of, Bohemian Rhapsody – ficțiune mincinoasă, obraznică și fără valoare. Căutați biopic despre formații rock interesante și cu o viață? The Dirt!
Apropo de muzică, fillere și eșecuri, tocmai ăsta e șpilul, ăla care-i creativ adevărat are și multe de-asta, mult moloz, buruiană, încercări. De-aia Freddy o deraiase spre pop pe la începutul anilor ’80, încerca chestii noi (vezi colaborarea cu MJ). Cumva trebuie să alegi între Memetalica sau diverse comicării metal ce se autoparodiază cam de la înființare și Queen, varianta cu Freddy, care încerca teritorii noi. Cine nu muncește, nu greștește.
De acord cu ce spui tu, însă „încercările” Queen au fost prea mult comerț frumos ambalat. Metalul în sine este o comicărie, până la urmă. Ideea este să ți-o asumi și să o faci bine atâta timp cât poți să o faci bine, apoi să te retragi până nu devii o parodie a parodiei. Prefer o parodie sword & sorcery al dracului de onest făcută cum și cât trebuie precum Cirith Ungol unor elitisme ieftine și experimentale de tipul Queen.