„500 de albume pe care trebuie să le asculți în această viață”, „100 de filme pe care nu ai voie să le ratezi”, „Cele mai bune 50 de discuri ale anilor ’90” – e cât se poate de evident că lumii îi plac listele, statisticile, ierarhizările și asta pentru că un top este cea mai facilă cale prin care-ți poți impune, ba chiar standardiza, subiectivismul unor preferințe muzicale, cinematografice, ludice etc. Cele mai amuzante liste mi se par alea cu „10 albume pe care le-ai lua cu tine pe o insulă pustie”, dar, în același timp, pot și cele mai oneste. Ei bine, dacă ar trebui să fac o asemenea listă, pe ea sigur s-ar regăsi „…And Out Come The Wolves”, discul punkerilor californieni de la Rancid.
Puțină poveste de fundal mai întâi: jumătatea anilor ’90 a însemnat revenirea în prim plan a punk-rockului, este perioada în care MTV-ul literalmente duduia de The Offspring și Green Day, iar punk-ul se număra printre preferințele tuturor. Sunt anii pieselor precum „Self Esteem”, „Basket Case” sau „When I Come Around”. Ei bine, pe lângă cele două nume de mai sus, Rancid a fost al treilea grup care a pus osul serios la punk-rock revivalul perioadei, chiar dacă la noi, în România, n-au fost atât de mediatizați, deși, fără loc de discuție, sunt de departe cei mai buni. „…And Out Come the Wolves” apare în 1995, și chiar dacă trupa era relativ cunoscută în underground, primele două discuri nu depășiseră o notorietate de nișă, dar îi făcuseră suficient de atractivi cât să fie în centrul unui adevărat război între marile case de discuri, inclusiv labelul Madonnei, Maverick, care se luptau pentru semnătura trupei. Într-un final Rancid au decis să rămână la Epitaph, o casă independentă dedicată punkului, patronată de Brett Gurewitz de la Bad Religion, iar titlul discului face referire exact la agitația stârnită în jurul lor. Despre Bad Religion altădată, apropo.
„…And Out Come The Wolves” este genul acela rarisim de album pe care nu există piese proaste, nu există fillere, nu există melodii mediocre: este de la început și până la final un maraton de hituri, talent, exuberanță, melodie și inspirație. Este un album care curge absolut fabulos, care nu plictisește nici la a nouăzecea ascultare, un album în același timp accesibil oricui, dar a cărui accesibilitate nu este nicidecum un compromis comercial. Toate sunt rezultatul acestui uriaș talent numit Tim Armstrong, un muzician ale cărui proiecte sunt imposibil de urmărit în integralitatea lor, chiar și pentru un fan dedicat. Ca fapt divers, Tim este cel care a compus cam tot discul „Try This” al lui Pink, disc pentru care individa a primit și un Grammy.
Ar putea fi scrise foarte multe despre calitățile albumului, despre ce-l face atât de bun, dar cred că principalul său atu este veridicitatea lui. „…And Out Come The Wolves” sună extrem de viu, de real pentru că este scris de patru băieți săraci din Berkley, California, niște băieți care chiar trăiesc pe străzi viața descrisă în versurile pieselor și care nu se feresc să cânte despre gusturile, sentimentele, influențele, lucrurile pe care le iubesc sau le urăsc. Astfel, există piese punk, piese oi!, piese de street punk și există piese ska & 2-ton, pentru că marea dragoste a lui Armstrong va rămâne întotdeauna raeggae-ul. Însăși coperta este un omagiu adus EP-ului de debut Minor Threat, o adevărată piatră de hotar pentru hardcore punk și o influență pentru Rancid. Un alt lucru demn de menționat, lucru care crește valoarea albumului, este alternanța vocală dintre timbrul și stilul absolut inconfundabile al lui Tim Armstrong și părțile cântate de Lars Frederiksen, mult mai în forță și mai caracteristice punk-ului. Iar refrenele, Dumnezeule mare, refrenele rămân imediat în mintea ascultătorului, au un catchiness la care mulți artiști râvnesc, dar la care prea puțini ajung, și uite așa te trezești fredonând obsesiv „Destination unknown, Ruby, Ruby, Ruby, Ruby Soho!”
„…And Out Come The Wolves” este o poveste cu final fericit: el s-a vândut în peste un milion de exemplare doar în Statele Unite și este discul care le-a adus celebritatea celor de la Rancid, în prezent o adevărată instituție în materie de punk rock. Iar dacă stau bine să mă gândesc, între cele 3 discuri, nu 10, pe care aș avea voie să le iau cu mine pe o insulă pustie, s-ar număra și „…And Out Come The Wolves”.
Spuneam odată, într-o discuție, că „Time Bomb” este mai bună decât sexul. Așa să fie, oare, fetelor? 😛
