Industria muzicală a avut întotdeauna nevoie de bomba sexuală de serviciu: indiferent că ea s-a numit Debbie Harry, Madonna, Siouxie Sioux, Wendy O. Williams, Courtney Love ori Lady Gaga, calitățile vocale și talentul, chiar prezente în cele mai multe dintre cazuri, au contat prea puțin în fața aspectului și imaginii. Ajungem astfel în ultima jumătate a anilor ’80, când situația nu era chiar cea mai fericită pe zona de mai sus: Blondie se desființase, Siouxie and the Banshees sunau prea agresiv și experimental pentru a (mai) fi mainstream, Wendy O. Williams și Plasmatics erau mult prea mult, Madonna ce ținea steagul sus (la propriu și la figurat – să-mi fie iertată gluma de autobază), dar ceva tot lipsea. Să intre Transvision Vamp, un grup britanic format în jurul lui Wendy((Băi, dar câte Wendy o ardeau punk pe atunci!))James, o individă care bifa elementul esențial, imaginea rebelă și suprasexualizată a vocalistei și care, ce să vezi, se prezenta rezonabil din punct de vedere muzical.
Dacă ar trebui să caracterizez Transvision Vamp în două-trei vorbe, acelea ar fi „mai Blondie decât Blondie”, ba chiar îndrăznesc să spun că, la nivel personal, deci pur subiectiv, găsesc Transvision Vamp un Blondie mai bun decât Blondie. Mi-a fost, practic, imposibil să fac o diferență între primul și cel de al doilea album, așa că recomandarea de astăzi le include pe amândouă, debutul „Pop Art” din 1988 și „Velveteen” din 1989. Probabil că „Pop Art” este mai catchy, dar, în același timp, mai monoton, în vreme ce „Velveteen” dă cu monotonia de zid, dar cu prețul unor experimente care scârțâie uneori. Nu rău, nu într-un mod deranjant, dar scârțâie.
Din punct de vedere muzical avem de a face cu un post-punk cu mult pop, ceva tușe de new wave, toate ambalate într-un produs din cale afară de vandabil și accesibil. Deși accentul era pus pe sexualitatea lui Wendy James și în ciuda faptului că este departe de a fi vreo voce spectaculoasă, cele două discuri stau foarte bine în picioare și din punct de vedere muzical. Piesele sunt construite pe linii simple, dar memorabile, pline de viață și de atitudine, instant sing-along, producția e tipică anilor ’80, sintetizatoarele abundă, dar, una peste alta, sună al naibii de bine și, lucrul care m-a surprins și care m-a făcut să vi le recomand la aproape 30 de ani de la apariție și fără a mai beneficia de imaginea în jurul cărora s-a constituit Transvision Vamp, încă au valoare strict pe baza muzicii ce se găsește pe ele.
Transvision Vamp a rămas o curiozitate în istoria muzicală: cu toate că inițial au fost intens mediatizați, cu toate că cele două discuri s-au vândut destul de bine la momentul apariției (Velveteen a ajuns chiar pe prima poziție în topurile britanice), iar numele Transvision Vamp/Wendy James erau pe buzele tuturor, probabil din cauza timpurilor tulburi în care au existat, poate din multe alte motive, s-au stins la fel de intens precum apăruseră. După un al treilea disc refuzat de casa de discuri (care apare ulterior doar în Statele Unite), în 1992 Transvision Vamp se destramă oficial, Wendy James încearcă fără succes o carieră solo, bassistul Pearsons formează împreună cu domnul Gwen Stefani, Gavin Rossdale, Bush, un grup post-grunge destul de popular în anii ’90 și cam atât.
În urma lor rămâne un nume cvasi-obscur în prezent, pe nedrept luat în derâdere de snobi și elitiști, cel puțin două albume pe care ar fi păcat să nu le ascultați și o proto-Courtney Love, dar fără problemele lui Courtney Love.
Ah, și o recomandare: dacă aveți posibilitatea, fie ascultați variantele originale ale albumelor pentru că variantele extinse apărute prin 2013 conțin o groază de bonusuri inutile și obositoare, experimente nereușite, remix-uri ratate, versiuni demo care diluează complet experiența inițială, fie opriți-vă înaintea bonusurilor.
