Piesa verii e melodia aia retardată și facilă care se aude vreme de 2-3 luni pe toate terasele, pe toate posturile de radio și TV, în mall-uri, taxiuri și prin piețe. Adică peste tot. Și să vrei să scapi de ea, omenește n-ai cum. Până și Daniil Sihastrul a prins piesa verii lui 1451 fără voia lui, sigur o ascultau șoarecii din paraclisul său stâncos.
Ne place sau nu ne place, „piesa verii” e un rău necesar, iar singurul lucru la care am putea, eventual, spera este ca ea să nu fie cu mult mai proastă decât piesa verii trecute.
All these considered, piesa verii lui 2008 a fost „All Summer Long” a jupânului Kid Rock și, bă băiete, chiar că le bifa pe toate, mai puțin partea cu „e foarte proastă”: vara e mișto, ce bine că e vară, dacă tot e vară, noi ne iubim, bem whiskey și cântăm fericiți sub soarele verii, apa e caldă, cerul e albastru, tinerii sunt tineri și bronzați ca de vară etc. Acu’ nu mă înțelegeți greșit, nu zic că-i o piesă bună, doar că nu-i atât de proastă ca alte piese ale verii. Nu-i proastă și pentru că producătorului Mike E. Clark, individ isteț și cu ceva know-how muzical, i s-a aprins un beculeț în vreme ce se gândea la piesa cu care Kid Rock să mai dea o lovitură comercială: mă, da’ ce să vezi, două foarte mari hituri ale anilor ’70, „Sweet Home Alabama” al celor de la Lynyrd Skynyrd (1974) și „Werevolves of London” al lui Warren Zevon (1978) au acorduri aproape identice, lumea le știe pe de rost (în alte țări, nu la noi la Românica), deci nouă nu ne rămâne decât să le unim într-una ca nouă. Printre două liniuțe trase de pe fundul bombat și bronzat al stripperițelor(( el o zice, nu eu)) (Pamela Anderson included) pe care-și cheltuia milioanele pe deplin meritat câștigate((despre asta într-un alt articol)), Kid Rock a scris repede niște versuri despre nimic și a rupt topurile. Mission acomplished! Cum a ajuns un țărănoi treningar din Michigan să cânte o piesă de vară cu iz country sudist care să prindă cu precădere în Europa e încă una dintre enigmele nedeslușite ale muzicii.
Despre „Sweet Home Alabama” nu-s multe de spus, o cunoaște până și țața Veta de la Dumbrăvița: nu după nume, după acorduri, da’ tot o știe. „Werewolves of London”, însă, ntzzzz…pe la noi prin țară, subțire rău. Asta pentru că Warren Zevon n-a fost niciodată acel nume mare care să umple stadioane și care să se dea în heavy rotation pe MTV, cu atât mai puțin în anii ’90. Parte de cele 15 minute de glorie, vorba lu’ Warhol, a avut. Și chiar dacă n-a fost Michael Jackson sau Freddie Mercury, Warren Zevon era băiatul ăla cool, cu față și ochelari de tocilar pe care vedetele și-l doreau ca prieten. Pe lângă faptul că era un tip cool, Zevon mai avea niște calități: era foarte talentat, scria piese bune, texte și mai bune, era suficient de bețiv cât să te simți bine în compania lui, dar nu sărea calul niciodată în public și, cel mai important, nu ținea neapărat să fie el în centrul atenției. O simplă trecere în revistă a câtorva dintre prietenii și colaboratorii lui Warren Zevon se lasă cu amețeli serioase: The Everly Brothers, Bruce Springsteen, David Gilmour, Lindsey Buckingham & John DeVie & Stevie Nicks de la Fleetwood Mac((huiduielile copioase ale puritanilor Peter Green se aud clar, vă mulțumesc!)), R.E.M., Emmylou Harris, Neil Young, Billy Bob Thornton, David Letterman, Bob Dylan, George Clinton, Tom Petty și mulți, mulți alții. Ca fapt divers, dacă se întâmplă să ai 50-60 de ani, să fi ascultat muzică ușoară1 prin anii ’70-80 și să citești acest articol, ai să fii foarte surprins să afli că cele mai cunoscute piese ale Lindei Ronstadt au fost scrise de Warren Zevon.
„Excitable Boy” este al treilea LP solo al lui Zevon, apare în 1978 și este și cel mai de succes din punct de vedere comercial. Omul n-a avut niciodată o problemă în a fi apreciat de către critici care se întreceau în a-i da limbi grațioase în fund, însă nu cu elogiile criticilor trăiești, așa că popularitatea discului a venit cumva ca o surpriză, mai ales în condițiile în care trade-mark-ul Zevon era nealterat: umorul foarte acid, din cale afară de inteligent, foarte ironic, macabru pe alocuri, din textele sale. Și totuși, piesele de pe „Excitable Boy” au intrat rapid în playlistul radiourilor americane, Zevon devenind peste noapte un artist având cult status.
Fără să minimizez munca titanică (și nu prea) a celor care scriu versuri, personal cred că textele au o prea mică importanță în rock pentru că, în proporție zdrobitoare, cad în cele câteva clișee penibile ale genului; am să detaliez ideea aceasta într-un viitor material. Ei bine, Zevon este exact artistul care mă face să-mi încalc regula de mai sus: n-ai cum să nu fii atent la versurile pieselor sale, sunt mult prea istețe, mult prea ironice, mult prea profunde, deși ușor de înțeles și asta fără a compromite instrumentația.2
Albumul este unul scurt, fără piese de umplutură, fără lucruri inutile, fiecare piesă spune o poveste mai adâncă decât pare la prima vedere, aranjamentele muzicale sunt de top, backing vocalsurile la fel, inclusiv prestația Lindei Ronstadt, dar fără acareturile a la Queen, discul curge frumos și firesc, așa că toate mă fac să spun că este una dintre marile bijuterii pierdute ale muzicii. Pierdute pentru că rar auzi ca cineva să-l menționeze în topul personal, dar dacă-i întrebi: „băi, dar ce zici despre „Excitable Boy” al lui Warren Zevon?”, cu toții se pleznesc peste frunte și răspund: „da, băi, să-mi bag, uitasem cu desăvârșire de el…bun, bun”.
Îmi place la nebunie că articolul acesta este 100% nerdy și deloc banger. Nu știu dacă-i chiar esențial, dar știu că ar fi mare păcat să nu-l ascultați.