Mai întâi, două chestiuni de fundal: prima, supergrupurile, subiect de care ne vom mai lovi aici. După mine, ele există fie pentru că o casă de discuri vrea să facă bani mulți doar pe baza alăturării unor indivizi care au succes, fie pentru că niște muzicieni cunoscuți se simt bine împreună făcând și alt tip de muzică decât cel uzual, iar o casă de discuri miroase treaba asta și face bani (mulți) din ea. :)) Cel mai frecvent, supergrupurile scot discuri absolut mizerabile, iar exemplul de manual este SuperHeavy. Contraexemplu, primul album Traveling Wilburys.
A doua, hardcore-ul și punkul în România. Deloc populare (vorbesc de punkul punk, nu despre pop-punk sau alte variațiuni pe temă), ba chiar îmi aduc aminte că în vremurile de glorie ale Heavy Metal Magazine, pe la poșta redacției, erai catalogat pe loc drept lepros dacă doar pomeneai cuvântul „hardcore”.
N-am înțeles niciodată aversiunea față de hardcore și punk: mi se par printre cele mai oneste și mai bărbătești((un plus și mai mare atunci când fetele se ocupă de el)) subgenuri rock/metal. Da’ mă rog, fiecare cu părerile și gusturile lui.
Madball n-ar trebui să fie nicio surpriză pentru un ascultător documentat de rock: sunt printre cele mai longevive și mai serioase formații de hardcore metalizat. Inițial apărut ca o joacă de concert în care Roger Miret, vocalistul legendarilor Agnostic Front, îl lăsa pe fratele său mai mic, Freddy Cricien, să cânte câteva piese, ulterior a devenit un grup în toată regula, care uneori și-a depășit mentorii. Fără alte detalii, H20, spre deosebire de Madball, merg pe linia punk și hardcore melodic. Știu, n-ați prea auzit de ei. Ghinionul vostru!
Ei bine, deși Hazen Street este copilul cât se poate de legitim al cuplului Madball – H20, nu sună și nici nu seamănă izbitor cu părinții săi, dar genele lor sunt la fiecare pas.
Acum, nu vă gândiți că băieții ăștia ar fi niște academicieni ori poeți a la Jim Morrison: au dat mai mult pe la școala vieții decât prin clase((dar, în mod cert, nu-s analfabeți funcțional și sigur ar trece testele PISA :P)), iar asta se vede și imprimă o notă de veridicitate albumului. În mod sigur, cel puțin pentru aripa Madball, muzica a fost ultima opțiune de viață, venită numai după ce toate celelalte au dat greș sau au sfârșit în pârnaie. Be all, end all! De altfel, centrul corecțional Rikers (adică penitenciarul Rikers), loc unde Freddy a efectuat ceva studii de „masterat”, se află chiar pe strada Hazen – de aici și numele trupei. 🙂 Per se, oamenii au învățat din greșelile pe care le-au făcut încă de foarte tineri și cântă despre asta. Dar, spre deosebire de abordarea de bandă stradală a muzicii Madball, Hazen Street vine cu un mesaj mult mai relaxat și mai pozitiv, cel mai probabil via H20: lecțiile de viață pe care le-au trăit i-au făcut mai puternici, mai împăcați cu ei înșiși aici și acum.
Din punct de vedere muzical, așa cum scriam mai sus, discul pică undeva între hardcore, punk și rap-rock1, fără să-și piardă vreun moment echilibrul și să alunece prea mult într-o parte sau alta. După mine, însă, nu melanjul de genuri face Hazen Street interesant, ci refrenul catchy al fiecărei piese: mai rar un album cu atâtea melodii fredonabile de la prima audiție, și cu atât mai rar venind din direcția unor muzicieni despre care n-ai fi crezut că pot scrie piese fredonabile. Ah, și încă un lucru: alternanța dintre vocile lui Freddy Cricien & Toby Morse, cât se poate de diferite la bază, funcționează de minune.
„Are You Ready?” este chemarea la arme tipică pentru Madball și nu degeaba a sfârșit prin a fi soundtrackul unui eveniment de wrestling, „Fool the World” și „Trouble” spun povești de pe stradă, dar o fac într-un ton relaxat, fără bâte și lanțuri, „Stick Out Kid” este hit-ul discului, cel puțin pentru mine, iar outro-ul „Hazen” este un rap atât de over-the-top de gâdilă ridicolul, însă sfârșește prin a fi adorabil.
„Hazen Street” nu este ”The Piper at the Gates of Dawn”, nu este „Abbey Road”, nu este nici măcar „In Rock” sau „British Steel”, nu scrie istorie și nici nu va rămâne în primele pagini ale istoriei muzicii, dar nici nu cred că și-a propus vreun moment treaba asta. În ciuda ambițiilor mici, este un disc care te face să te simți bine atunci când îl asculți, și, zic eu, e destul.
O parte din mine își dorește ca zvonurile despre un nou disc Hazen Street să fie adevărate, o altă parte crede că magia n-ar mai fi aceeași și poate că unele lucruri trebuie să rămână la stadiul de one-night stand. Greu de zis…Acum, fuga pe Google Play Music, Spotify sau Apple Music. Aaaa, și dacă tot ați dat p-acolo, o ureche pe H20 nu vă face rău.
- Freddy Cricien va scoate peste 5 ani un disc de rap, unul realmente remarcabil, Catholic Guilt [↩]
